Românul mediu e un tip fricos. Se teme de orice si de oricine; chiar si atunci când are dreptate se teme sa nu supere stapânul cu dreptatea sa.
Luati la intâmplare câtiva cetateni din diferite tari europene si amestecati-i; veti identifica imediat românul dupa atitudinea umila pe care o adopta in grupul respectiv; chiar daca nu-i va cere nimeni, el se va oferi sa-i aduca neamtului o carafa cu apa si francezului sa-i lustruiasca pantofii.
Luati, apoi, câte doi cetateni din câte o tara europeana, iar din perechea româneasca alegeti pe unul cu coloana vertebrala; veti vedea ca românul celalalt nu va avea liniste pâna nu-i va infrânge cerbicia celuilalt si nu-l va face sa se poarte la fel de umil cu ceilalti.
Toate popoarele au trecut prin clipe dificile; si englezii si francezii si nemtii, danezii, olandezii, elvetienii. Si românii. Insa, numai noi ne scuzam mereu cu istoria noastra zbuciumata pentru a ne explica, in primul rând noua insine, de ce nu suntem in stare sa ne construim “o tara ca afara”.
Esecul constructiei noastre sociale il explicam mereu prin factori istorici; din cauza turcilor n-am fost in stare sa evoluam, tatarii ne-au pradat, rusii ne-au secatuit. Niciodata, insa, nu am fost noi de vina, de fiecare data au fost altii.
Aceasta incapacitate de analiza a fost speculata de straini; nu le-a fost greu sa ne convinga ca noi, românii, nu avem vocatia conducerii si avem nevoie sa fim condusi de altii. Asa am ajuns, in lasitatea noastra, sa fim de acord, de exemplu, cu detronarea lui Cuza si sa acceptam o casa regala straina.
Ce avem astazi? Un popor docil, incapabil sa judece, sa analizeze, care voteaza mânat de sentimente si nu de rationamente, usor de prostit si dornic sa fie mintit. Iar aici e pericolul, ca daca-i spui ca realitatea care i-a fost prezentata este, de fapt, o iluzie, o minciuna, risti sa-ti dea tie in cap, si nu aluia care l-a pacalit.
Pentru ca e mai usor sa accepte o minciuna frumoasa decât sa dea ochii cu realitatea dureroasa…
