Dallas de Trotus, o poveste despre Infern

Daca, iubitor de natura fiind, incerci sa evadezi din centrul orasului Comanesti, catre raul Trotus, atunci cand ajungi pe pod te izbeste privelistea aiuritoare a unui imobil cu etaj care pare desprins din decorul unui film despre Infern. Aflat la poalele dealului cu mofturi de munte, Goanta, imobilul, locuit candva de mineri, este cunoscut, “la misto”, dupa cum spun locatarii, sub diferite denumiri: Dallas, Hotel Carpati 12. Desprinsa, parca, dintr-un tablou suprarealist, injghebarea imobiliara, ridicata pe niste piloni de lemn, pare a fi gata de prabusire, din clipa in clipa. Daca niste antene parabolice care fac nota stridenta in decor n-ar fi prezente, ai avea impresia ca te afli pe platoul de filmare pentru un film despre o mahala a unui secol indepartat, dintr-o tara foarte indepartata. Aici, in 22 de camarute, locuiesc “vreo suta de suflete, dar cine sa le mai tina numarul”, zice Avadanei Traian Vasile, un fel de purtator de cuvant al durerilor. “Vin, zice el, mereu suflete noi pe lume sau in zona si am fost nevoiti sa impartim camarutele, cu pereti ca vai de mama lor, in doua, ca sa-i lasam si pe altii sa traiasca sub un acoperis”. “Traiasca” e un fel de a zice. Aici nu-i apa curenta, nu sunt grupuri sanitare, instalatiile curentului electric si sobele sunt carpaceli de poveste… Am numarat vreo douazeci si cinci de ferestre si usi, dar niciuna nu seamana cu alta, ca forma, culoare sau ce altceva doriti. Oameni, pisici, caini, lucruri, claie peste gramada. In “zona de jos a imobilului” – nimeni nu vorbeste, din decenta, despre parter – daca intalnesti un porc sau un cal e totul ok. Cand aude expresia “grup sanitar”, Avadanei Traian Vasile tresare de parca s-ar vorbi despre niste periculoase amintiri despre viitor: “Avem un fel de WC, imediat in padure, unde mergem cu totii. E cam…” Un pusti care ne asista zice sincer: “Nene, eu nu ma duc acolo. E rusinos si… Eu merg in padure”. Niste copile, dar si niste mame mai trecute prin vremuri, amestecate printre pescari, chinuiesc niste rufe in apa rece de tot a Trotusului, sub ploaia primaverii. Viceprimarul, ing. Nicolae Ciocan, ne-a vorbit despre proiectul unui “grup social comun, cu baie publica si…” Cand aud despre slujbe sau venituri, locatarii de Dallas tresar de parca ai vrea sa-ti bati joc de ei. “Nimeni nu ne ajuta, domnule! Numai promisiuni si minciuni de peste tot. Noi ca noi, dar cand ne uitam la copii…” La pubela de langa Trotus, aruncata de cealalta parte a orasului, e concurenta mare. Copiii, mai ales, sunt de serviciu aici. O doamna de la blocurile din apropiere zice: “Nici n-apuci sa arunci gunoiul in tomberon, ca te iau pe sus. Sunt la concurenta cu cainii. Te apuca mila si groaza!”
S-a incercat reabilitarea cladirii, dar nu s-a reusit. Banii vin greu si din proiecte, dar, chiar de-ar veni, nu mai ai ce reabilita, pentru ca, numai cat atingi o particica din acest imobil, se si farama. Prin 2005, la marile inundatii, unii din zona carora le-au fost luate casutele de puhoaie au locuit un timp, ca-n vremuri de restriste, in cladirea Scolii Nr. 7, “pana cand au incercat – citam un profesor – sa aduca in scoala caii, porcii si cainii”. Unii dintre acestia au fost mutati intr-un cartier construit ad-hoc , undeva spre gara Asau. Ceilalti, “nenorocosii”, cum zic ei, au ramas in Dallas. “Mai degraba ne lua puhoiul cel mare al lui Dumnezeu”, zice o femeie. O poveste despre foame, mizerie, inuman, despre o mare aventura a Raului prin lume. O poveste despre Infern. Un Infern in care, din pacate, locuiesc foarte multi copii. Un Infern despre care nu poti vorbi decat cochetand cu lacrima.