După felul în care se îmbracă și după felul în care se poartă pare un dac autentic, coborât de pe Columna lui Traian. Poate chiar este – cel puțin așa susține că se simte, deși își laudă și conștiința de român, mai ales după ce acum peste 17 ani a ajuns, ca mulți alți români, în Italia.
Acolo a dat piept cu statutul de emigrant, iar din 2016 s-a hotărât să militeze prin manifestări artistice pentru a le aminti tuturor ce înseamnă să-și păstreze intactă conștiința de sine, conștiința de români. A înființat o trupă de teatru la Genova, în inima cartierului istoric al orașului, în care a adunat la un loc numai tineri din comunitățile de străini, tineri actori străini.
Dacul din Italia se numește Laurențiu Iordache și a decis să-și pună în practică visul de a lansa un teatru adevărat și de a începe o lungă carieră actoricească.
De unde și cum a ajuns, domnule Iordache, în anii noștri un dac tocmai în Italia.
Din satul Straja, comuna Asău, unde a fost cu o sută de ani în urmă primul post-control până la granița cu Imperiul Austro-Ungar. De aceea am în minte și în suflet ideea de a ține cu orice preț vie și în străinătate ideea de străjer, de a veghea pe cât posibil la păstrarea valorilor spirituale ale poporului român. Eu aș vorbi însă în primul rând nu de România, ci de Dacia.
Cu toată dificultatîțile vieții din diaspora, este totuși posibil ca în comunitățile celor plecați sau care experimentează viața de emigrant să se organizeze unele manifestări culturale și religioase proprii, evident în arealul cultural și religios italian în cazul meu. Pentru că mentalitatea de român ajunsă în acel ocean de străinătate implică și un procent de conștiință de sine, de a fi sau a nu fi. Acolo eu sunt român, dar pot fi ușor asimilat. Acolo unde noi am fost împinși, de fapt, sistematic de cei care ne conduc, inclusiv la nivel mondial.
Este posibil ca emigrantul să-și țină, să-și împrospăteze și să-și alimenteze calitățile lui originale din țara de unde a plecat. Totul ține de voință. Iar eu susțin aceasta după 17 ani de Italia, unde am venit, ca tot românul la muncă. Dacă trăiești mult timp în altă țară există pricolul de a ți se șterge identitatea culturală.
Din asemenea considerente ați decis să întreprindeți ceva.
Acum câțiva ani am înființat în Genova o asociație culturală numită „Teatro Diaspora”, al cărei țel este ca la nivel planetar să implice cât mai multe persoane. Am compus, am regizat și am interpretat mai multe scenete, între care și „Coliba unchiului Tom”, de exemplu, care are un ușor caracter religios, dar și utopic și antirasist, pe care am prezentat-o la invitația Oficiului de manifestări culturale din Porto Antico timp de 30 de minute.
Sceneta a vut un răsunet extraordinar. În ea, sclavii erau negrii, imperialistul eram eu, un alb, iar mesajul a fost de a arăta lumii că un contrast între albi și negri este inutil. Am vrut să arăt duritatea și comportamentul ironic devastator al imperialistului alb față de oamenii negri. În finalul scenetei este răzbunarea negrului față de imperialist. La aceasta, sutele de spectatori din piața în care jucam au izbucnit în aplauze. Eu am scris sceneta, eu am regizat-o și s-a jucat cu studenți angolezi. Ei au înțeles mesajul scenetei și l-au făcut cunoscut tuturor: nu culoarea pielii face un om suprior altuia.
Am făcut și alte scenete: una pe teme religioase, alta pe replica dată de Decebal lui Traian când a venit în Dacia. „Cine sunteți voi?” – l-a întrebat Decebal. „Stăpânii lumii!” – a fost răspunsul. Iar replica regelui dac a fost „Veți fi când noi nu vom mai fi!”.
La spectacolele noastre vin și români, dar eu mizez mai mult pe prezența străinilor, care trebuie să ne cunoască mai bine. Să ne înțeleagă.
Cât voi sta în Italia voi face activitate artistică pentru a ne menține trează conștiința de români, impotrva tendințelor de a ni se spăla identitatea noastră.
Răspund românii din Italia chemărilor, îndemnurilor dumneavoastră la unitate, la păstrarea conștiinței de român?
Răspund majoritatea, dar sunt interese și interese. Am dovezi că cineva nu are toată deschiderea spre o colaborare constructivă, demonstrativă în zona culturală vizată de noi. Dar nu majoritatea românilor intră într-o asemenea categorie.
Mulți tineri au crescut în Italia, chiar s-au născut acolo. Mai au ei conștiință de români?
Am descoperit chiar într-o comunitate de lângă Milano, la Varese, copii educați de profesori locali, dar care știu că sunt români. Pe una dintre fetele de acolo am adus-o în trupa noastră și va juca într-o scenetă în rolul Reginei Dacilor.
Alți copii vor interpreta cântece. Comunitatea este destul de mare acolo, de circa 3.500 de persoane, dar oamenii au conștiință de români. Parcă mai mult ca unii din Genova, unde sunt multe interese egoiste. Este acolo o luptă între egoismul religios și cel social. Biserica de acolo nu ne primește cu teatrul nostru. Deși cu sceneta „Cerșetorul din Bethleem” acolo am ridicat, odată, sala în picioare.
