Există în România un curent de gândire care îndeamnă populația să privească cu scepticism și chiar să se dezică de trecutul geto-dacic al neamului românesc. Acești susținători ai unei reinterpretări radicale a istoriei afirmă că identitatea noastră ar trebui să fie construită pe baza altor premise, negând continuitatea neamului românesc și respingând cu fermitate ideea că am putea să ne mândrim cu moștenirea noastră istorică.
Unul dintre punctele centrale ale acestui curent este respingerea trecutului geto-dacic al românilor, considerat de unii ca o “invenție comunistă”. Se susține că această interpretare istorică ar trebui să fie abandonată, deoarece ar fi fost impusă de regimul comunist pentru a consolida un sentiment de unitate națională artificial.
Această abordare contravine modului în care alte națiuni își onorează și își celebrează moștenirea istorică. De exemplu, francezii nu se rușinează să își recunoască strămoșii gali, iar chinezii, japonezii și indienii se mândresc cu tradițiile și istoria lor îndelungată. Refuzul de a accepta trecutul geto-dacic pare a fi un fenomen singular și paradoxal în peisajul mondial.
O altă componentă importantă a acestui curent este negarea teoriei continuității neamului românesc și promovarea ideii că suntem, de fapt, un neam de migratori veniți în teritoriul carpato-danubiano-pontic pentru a ocupa un teritoriu care nu ne aparține.
Comparativ cu alte popoare, care își celebrează și își promovează cu mândrie miturile fondatoare, românii par să adopte o atitudine extrem de rezervată și auto-critică față de propriul trecut. Aceasta se distinge puternic de atitudinea altor națiuni care, în ciuda momentelor întunecate din istorie, își asumă în totalitate moștenirea culturală și istorică.
În general, teoria asta vine la pachet și cu anumite așa-zise necesare demistificări ale istoriei, care prind la lumea subțire și ‘telectuală, degrabă adaptabilă la noile mode și curente propovăduite de ambasade și agenți de influență.
Sunt absolut sigur că acest curent nu a apărut din senin și este un instrument propagandistic, ale cărui origini și intenții pot fi cu ușurință bănuite. Este dificil să ignorăm faptul că această perspectivă s-a infiltrat în conștiința publică, și nu este improbabil să presupunem că are rădăcini și influențe externe. Nici sumedenia de “idioți utili” care rumegă și împrăștie aceste idei nu sunt de mirare, daca avem în vedere faptul că statul român a decis sa priveze elevii de cunoștințele de istorie națională, reducând numărul de ore si modificând manualele școlare astfel încat elevul să aibă cât mai puține idei despre istoria neamului său.
Manipularea conștiinței naționale pentru a crea diviziuni și slăbi solidaritatea internă reprezintă o tactică strategică cu consecințe semnificative pentru stabilitatea unei națiuni. Indiferent dacă aceste influențe provin din state vecine sau au origini în alte părți ale lumii, implementarea acestei strategii vizează, de obicei, slăbirea coeziunii sociale și a identității naționale pentru a facilita atingerea unor obiective specifice.
Ironia sortii devine evidentă în contextul actual al societății românești, în care distanțarea de tradiții și istorie pare să aibă consecințe neașteptate. Ani de zile de neglijare a educației în domeniul istoriei naționale și o slăbire a legăturii cu tradițiile au condus la o generație care poate să nu simtă aceeași legătură profundă cu istoria și valorile naționale. Această realitate se reflectă în dificultățile pe care statul român le întâmpină în recrutarea de personal dispus să-și apere țara în contextul internațional actual.
