22 decembrie. 29 de ani de la fuga Ceaușeștilor și de la prăbușirea unui regim. 29 de ani de la Revoluție. An după an, pare că dăm tot mai puțină importanță acestei date. O smulgem tot mai grăbiți și mai nepăsători din calendar; o filă ca multe altele, nu? Nu! E foarte greu să ne imaginăm viața- viața noastră și a copiilor noștri- fără 22 decembrie 1989.
Întrebarea nu e dacă viața a devenit mai bună sau mai rea – dezbaterea s-ar putea întinde la nesfârșit – ci dacă aia era cu adevărat viață. Cine a cunoscut frica și frigul, întunericul și foamea, granițele închise și buzele zăvorâte, cunoaște răspunsul. Și cine a trăit miracolul acelei însorite zile de 22 decembrie 1989 – era într-o vineri – știe despre ce vorbim.
Cum ar fi fost dacă nu venea Revoluția din decembrie ’89? Dificil de spus. Poate că Ceaușescu tot ar fi căzut; la urma-urmei, nu putea trăi la nesfârșit. Și poate că s-ar fi prăbușit la un moment dat și comunismul; principiul domino-ului făcea ravagii în Europa de Est, iar tăvălugul istoriei nu părea că mai poate fi oprit de o cortină, fie ea și de Fier.
Cert este doar că, dacă nu venea Revoluția, lucrurile ar fi continuat. Cel puțin pentru o vreme. Iar în unele privințe, ar fi fost de ajuns. Fără 22 decembrie ’89, Ceaușescu și-ar fi dus mai departe demența. Fără 22 decembrie ’89, Iliescu ar fi rămas, probabil, secretar la Editura Tehnică.
Iar Constantinescu, profesor universitar. Băsescu ar fi continuat să fie căpitanul- jucător al mărilor, în timp ce Iohannis ar fi dat, probabil, și azi meditații la Fizică. Însă, chiar și cu povara unor președinți precum cei de după ’89, Revoluția rămâne un miracol.
Un miracol pentru înfăptuirea căruia unii dintre noi au plătit cu viața. Prețul suprem. Măcar în amintirea lor, a celor care au murit pentru ca noi să fim azi liberi, ar trebui să nu uităm cât de importantă este această dată. Chiar și la 29 de ani distanță.
