Altă zi. Alt zâmbet. A nins. Părul alb nu înseamnă neapărat înțelepciune, ci fuga după ea în încercarea de-a o prinde. Dacă „stai pe loc”, „mereu”, „șăzi un pic” sau „o țâră”, „oleacă” sau „degeaba”, vorbe populare aparent fără rost, cum e să le auzi cum sună?

Profesorul Gheorghe Gozar, cu o altă privire acum (după ce a constatat ce scriu), parcă m-a luat de mână și m-a dus iar la școală. Simțeam cumva acea dojană care mi-a gâdilat des auzul în copilărie: „brânză bună în burduf de câine”, fără a fi vorba de voce, dar cu referințe la urechea muzicală. Asta ca să înțeleg despre ce scriu, dacă tot spun la alții.

Glasul roților de…. bicicletă

S-a remarcat prin forțele proprii, prin disciplina care și-a impus-o. „Prezent activ, în viața culturală a Bacăului, am devenit pentru că m-au remarcat cei care erau atunci la diriguirea orașului. În comitetul cultural, politic, sindical. Mi-au urmărit activitatea. M-au apreciat că sunt tenace, că muncesc și aduc rezultate. Eram la Barați atunci. Mă chemau toți să le fac coruri, pe la diferite școli. La școala 5; 7; 10; 16; 21… la liceul IRAv, peste tot pe unde puteau cadrele didactice să se afirme, având copii talentați. Vedeau că mă pricep.

Cartea de muncă o aveam la Mărgineni. Acolo eram titular! Dar nu aveam catedră întreagă. Doar o jumătate de normă. Și atunci îmi dădeau completare, ca să-mi fac norma. Două ore ici, două dincolo… Cei de la URA mi-au cumpărat bicicletă. M-au văzut că alerg de la o școală la alta. Au pus mână de la mână ca să ajung la timp la repetiții. Greu de ajuns de la Barați până acolo. Și mi-au luat o «Ucraina», din aia grea, sănătoasă…”

Cu pinion de șaișpe sau de no(u)ășpe? Cum venea din fabrică, întreb? Marca aia afost prima mea bicicletă adevărată. Am lucrat toată vacanța de vară, după primul an de liceu, lipind cartoane la „Sporul”, ca să mi-o pot cumpăra. Fără chitanță, să aștept loteria, am dat 1258 de lei pe ea. Domn’ profesor mă privește ca și cum abia apărusem din cutie. Sclipirea din josul sprâncenelor ridicate a venit ca un petec cald, plin de prenandez, aplicat la cameră. Dădeam altora cheia, făcând bășici în palmă, de la pompa cu vintil, la câți spini erau pe drum. „I-am pus pinion de șaișpe!”

Îi vine să râdă. „Într-o seară, după vreo doi ani – stăteam la bloc – n-am mai legat-o cu șufă de gard, cum făceam de obicei. Mă grăbeam. Cât a durat să urc și să cobor? Două – trei minute. Bicicleta nu mai era! Ce durere am avut! Ajung la repetiții pe jos. Prima întrebare la care a trebuit să răspund a fost: unde vă e calul? Măi oameni buni, mi l-au furat! La următoarea repetiție mi-au cumpărat alta.” A venit promovarea.

Nici nu te puteai aștepta la altceva din partea unui om „gospodăros”. „Am schimbat fața liceului cu ajutorul celor de la întreprinderea de avioane. De la geamuri până la ce se numește acum publicitate sau reclamă. Panouri cu realizări, diagrame, proiecte în perspectivă. Liceul de Artă era și este un liceu greu. Muzică. Arte plastice. Balet. Mai târziu s-a înființat Secția de arhitectură. Apoi cea de Instrumente populare. Canto clasic, Canto popular. Operă. Operetă. Muzică ușoară.

La Filarmonică, lucrările vocal-simfonice sunt cele mai dificile. Munca asta am făcut-o împreună cu colegii mei, cu oamenii de acolo. Eram pe autogospodărire. Poate că unii m-au acuzat că am fost prea autoritar. Alții m-au apreciat. Totuși, fără disciplină, nimic nu se face. Pentru că arta trebuie scoasă, promovată, prezentată consumatorului, nu numai în sălile de concerte, ci și în stradă.”

Viața dirijorului s-a împărțit în trei etape profesionale. Toate divizate. Familia fiind jumătatea. Nu am insistat să aflu cine ține acolo bagheta.

Timp de 15 ani, din 1985, a fost director al Liceului de Artă, astăzi Colegiu Național de Artă „George Apostu”. A înființat corul de la Mărgineni, corul „Aurel Vlaicu” de la IRAv, dar și al Liceului Industrial nr.1 (Henri Coandă). Corul „Armonia” rămâne cumva, feblețea nobleței. Am dat-o cu nuca-n perete! Cum sună?!!! Acum face naveta, dirijând corul bărbătesc de la seminarul din Roman.

La modul foarte serios – nu prea știu ce-i ăla – de la Gheorghe Gozar dirijorul, de la Ioan Bejan, maestrul care face tuburile metalice să cânte, am încercat să învăț să ascult. Și surzii aud, prin vibrații. Orga redă, îmblânzită cu har, tot ce vocea umană poate scoate, și nu numai. De la adierea vântului pe nisip, până la bubuitura tunurilor din Navarone. Încep să aud prea multe și nu-i de bine.

Ne uităm în sus și nu ne bagă nimeni în traistă

Mi-ar trebui încă douăzeci de pagini să fur, măcar frânturi, din ce a acumulat, ca trăiri, acest OM. Mi-a arătat că Universul este muzică și matematică, prin baletul miliardelor de stele. Cine-i Dirijorul? Cum înveți să o asculți? Și tăcerea are muzica ei! La unii țiuie, la alții zornăie, la alții este semn de înțelepciune. Am enumerat trei. Gândiți-vă la a patra! Mai sunt variante. Domnule Gozar, vă mulțumesc pentru lecție!

L-am fotografiat ieșind pe ușa din curtea liceului. În sfârșit, un zâmbet larg.„Pregătim concert!”- îmi arată afișul lipit pe ușă.

Artiștii au o ușă ferită de ochii spectatorilor. Intră și ies. Două treimi din viața lor este de fapt pe scenă. Reflectoarele se aprind când vor să-i vedem. Pentru mulți, aplauzele țin de foame. Spiritul trebuie să rămână liber.
Urmează, dacă tot stau prin culisele artiștilor, o altă poveste. Despre un alt OM. Mi-a indus altă stare, în care încerc să mă regăsesc: când plâng să râd sau când râd trebuie să plâng?

Anunțuri publicitare

Alte articole