Conferința Sf. Spiridon, ediția a XIV-a  

    Anul acesta, pentru a celebra cei „15 ani ai Grup Pharma pe piața băcăuană – Băcăuani pentru băcăuani”, Farmaciile Sf. Spiridon vă invită să participați la o serie de conferințe susținute de medici specialiști și „doctori pentru suflet”, evenimente caritabile sau lansări de carte susținute de invitați cu renume național și internațional.

    După edițiile susținute de către Pr. Constantin Necula și Dan Negru; Prof. Univ. Dr. Constantin Dulcan și Pr. Vasile Ioana împreună cu Dan Negru, dorim să vă anunțăm că în curând veți putea participa și la cea de-a patra Conferință Sf. Spiridon organizată anul acesta.

    Astfel, pe 9 octombrie 2022, de la ora 17.00, Klaus Kenneth, la invitația specială a Farmaciilor Sf. Spiridon, va susține o conferință cu tema „„Două milioane de kilometri în căutarea Adevărului”. Conferința va fi găzduită de inițiatorul și organizatorul acestui eveniment în Bacău – Farmaciile Sf. Spiridon, în sala mare de conferințe aflată la etajul Central Plaza Bacău. 



    Prezența în Bacău este surpriza pregătită de Farmaciile Sf. Spiridon pentru pacienți și familiile acestora. Conferința va avea loc în sala mare de conferințe a Central Plaza Bacău, care poate găzdui peste 1.000 de persoane. Accesul va face pe baza invitației gratuite, disponibilă pacienților în oricare dintre unitățile Farmaciile Sf. Spiridon. 

    Klaus Kenneth, după 2 milioane de kilometri

    Klaus Kenneth, un nume care face înconjurul pământului de ceva vreme, în urma unor experienţe cu adevărat fulminante în căutarea Adevărului, identificat deplin cu Hristos. Am vrea să să prelungim parte din cele povestite în cartea ta, „Două milioane de kilometri în căutarea Adevărului”, cu elemente noi, pilduitoare. Cel care ţi-a citit jurnalul de bord al excursului iniţiatic sau care te-a întâlnit în conferinţe simte îndată că eşti un om iubit cu adevărat de Hristos. Cine este, pentru tine, Acest Dumnezeu, Care a intervenit aşa, deodată, în toate ale tale, schimbându-le, transfigurându-le, spunând „Stop!” călătoriei tale? Cine este Acest Dumnezeu al creştinilor, Care are o asemenea înrâurire asupra vieţii tale?

    Eu Îl simt în două feluri pe Acest Hristos. În primul rând, mă simt condus şi ocrotit de El. Mi se întâmplă mereu să simt că, dintr-odată, că este prezent, că este lângă mine, iar

    aceasta îmi dă o încredere enormă, ancestrală în El. Şi tu ai copii şi ştii că, de îndată ce copiii au probleme, vin la tata şi la mama. Copilul cade, se loveşte la genunchi şi repede îşi strigă părinţii. E o încredere deplină, pe care nu o au decât copiii. Exact aceeaşi încredere o am şi eu în Dumnezeu. A şti că te afli, într-adevăr, în mâna Lui, e un sentiment aşa de liniştitor şi de minunat! Prin această grijă a lui Dumnezeu, au căzut de la mine toate de ce-urile: De ce permite Dumnezeu atâtea? De ce e atâta nedreptate? De ce mor copiii? De ce nu e mai multă bunătate în lume? Toate întrebările au dispărut prin prezenţa lui Dumnezeu! Acesta este aspectul pozitiv.

    Cât despre celălalt aspect, el este şi mai pozitiv, deşi este negativ. Convertirea trebuie să ţi-o imaginezi în felul următor: un om care trăieşte fără Hristos e ca o casă veche, prin care bate vântul, de pe care cad ţiglele, în care plouă. Având geamurile sparte, păianjenii

    pătrund înăuntru, covoarele putrezesc şi încet-încet casa cade în paragină. Întregul complex al păcatelor îl mănâncă pe vechiul om şi îl distruge în final. Atunci când te converteşti, nu vine nicio baghetă magică ce te atinge şi – gata – te-ai transformat într-un palat! Eşti aceeaşi casă veche şi atunci când te converteşti, dar, prin faptul că ai schimbat proprietarul, se schimbă unele lucruri. Proprietarul cel vechi era lipsit de dragoste şi lăsa ca totul să se strice, pe când cel nou îşi iubeşte proprietatea, aşa că pune din nou ţiglele, pune din nou geamurile, aspiră covoarele şi renovează totul. Tocmai această renovare înseamnă „a înnoi”. Dar, până la sfârşitul vieţii, pas cu pas, se găseşte mereu altceva de renovat: după cum spuneam, nu te transformi, dintr-odată, într-un palat. Fiecare proprietar ştie că poate să vină iarăşi o furtună cu grindină care să strice acoperişul şi că mereu va trebui să investească în reparaţii. Atacurile diavolilor sunt ca această grindină. Din vreme în vreme, mai iese la suprafaţă vechiul Adam sau vechea Evă. Dar, pentru că proprietarul este unul plin de dragoste, nu oboseşte niciodată să se

    reapuce de treabă. El nu spune că nu are niciun sens să repare ce s-a stricat, că oricum va mai veni o ploaie cu grindină şi iar se va strica, ci, îndată după furtună, devine activ şi repară totul. Tocmai pentru că proprietarul vede aceste spaţii putrede din casă sau din suflet – în cazul acesta, „casa” este simbolul sufletului –, îl face pe om atent, spunându-i: Hei, grijă, acolo te strici! Iar ceea ce ne strică sunt patimile.

     

    Totuşi, dacă cheia unei adevărate raportări la Hristos stă în perseverenţa aceasta a renovării continue a casei sufletului nostru, de ce atât de puţină lume are vreme, astăzi, de Dumnezeu?

     

    Eu nu cred că oamenii obişnuiţi, care vor să fie creştini, au probleme cu cele opt porunci ale lui Moise. Aceste opt porunci pot fi împlinite cu uşurinţă, de obicei, de orice creştin. Dar Dumnezeu ne-a dat zece porunci, iar pe primele două nimeni nu le poate împlini: Să-L iubeşti şi să-L slujeşti pe Dumnezeu cu toată puterea ta. E un lucru pe care nimeni nu a reuşit să îl facă vreodată. Până şi Sfântul Sofronie spunea că e un lucru cu neputinţă pentru om. Pentru că, de îndată ce mă gândesc la altceva decât la Dumnezeu, am lucrat împotriva primei porunci. Cât despre a doua poruncă – Iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi –, şi aceasta e, de obicei, problematică pentru majoritatea creştinilor. Dumnezeu ştie, însă, lucrurile acestea şi are dragoste şi milă de noi; ştie că suntem nişte bieţi Adami plini de mizerii şi, atunci, ne spune, cu îngăduința: Bine, nu sunteţi în stare să ţineţi primele două porunci, dar măcar cu următoarele descurcaţi-vă. Dar, apoi, se întâmplă următorul lucru, care e partea cea mai grea a relaţiei cu Dumnezeu. Şi care, aşa cum mă priveşte pe mine, priveşte pe fiecare dintre noi. A venit odată la Hristos un tânăr şi L-a întrebat ce trebuie să facă pentru a ajunge în Împărăţia Cerurilor. Şi Hristos i-a spus să ţină poruncile. Tânărul i-a răspuns că nu e nicio problemă, poruncile le ţine. Însă tipul

    acela avea problema cam mare că era destul de bogat şi, atunci, Hristos a pus degetul pe această bogăţie a lui şi i-a spus să o împartă la săraci. Iar Evanghelia ne spune că tânărul a plecat întristat, pentru că dumnezeul lui erau banii. În cele zece porunci, nu ni se spune să nu avem bani. Nu e păcat să ai bani şi, de aceea, tânărul nostru nu a minţit când a spus că ţine poruncile. În Statele Unite, de exemplu, există atâţia oameni graşi, încât ar trebui să se inventeze o a unsprezecea poruncă: Să nu mai mănânci atât! Vedeţi, tocmai asta este ceea ce noi numim patimi, şi ele sunt cele care îl strică şi îl despart pe om de Dumnezeu. Oamenii, adeseori, dacă ţin cele zece porunci, spun repede că sunt creştini buni, dar au accese de mânie, vorbesc lucruri rele despre alţii, se uită la filme porno, strâng bani, mănâncă prea mult – acestea sunt patimile! Şi, dacă într-adevăr ne dorim o relaţie cu Hristos, El, prin Sfântul Duh, îi arată omului aceste patimi. Şi atunci căpătăm o cu totul altă viziune asupra propriei persoane. Culmea este că oamenii care ţin cele zece porunci devin repede farisei, încep să arate cu degetul spre ceilalţi: Ia uite cum se poartă ăla, ia uite ce face… Biblia ne spune că oamenii aceştia văd paiul din ochiul

    celuilalt, fără a vedea bârna din cel propriu. Şi eu mai cred ceva: în general, cei pe care noi îi numim prieteni nu ne spun adevărul, pentru că vor să păstreze prietenia cu noi. Astfel, adevărul îl auzim foarte des de la duşmani, dar acesta e un adevăr pe care nu îl acceptăm tocmai pentru că nu vine de la prietenii noştri. Ca prieten, nu poţi să reproşezi mereu unei persoane ceva. Dar, dacă avem cu adevărat dragostea lui Hristos, atunci putem. E un lucru care, însă, nu funcţionează decât atunci când suntem născuţi din nou. E mereu la fel: dacă suntem creştini numai prin certificatul de botez, lucrurile nu funcţionează. Aşa e viaţa mea cu Dumnezeu: nespus de binecuvântată. La ceva vreme după convertire, mi-am dat seama că viaţa nu îmi e chiar aşa de roz cum mi-o imaginam.

    Crezusem că, nemaivoind să am de-a face cu satana, l-am luat pe vechiul Adam cu mine, l-am legat într-un sac, am mers cu el pe mare, l-am aruncat peste bord şi, pe urmă, m-am întors pe ţărm. Dar vechiul Adam, care înoată bine, imediat m-a prins din nou. Şi iarăşi a apărut! De el nu scapi uşor! Când am descoperit treaba asta, că el e încă prezent, am alergat la părintele Sofronie. Părintele Sofronie mi-a spus să nu mă tem, că nu am pierdut harul, doar că el a luat o altă formă. Chiar şi părintele Rafail Noica, acum, când am povestit aşa de mult, mi-a spus că faptul că un om îşi recunoaşte păcatul e deja primul mare dar al lui Dumnezeu. Însă trebuie să recunoaştem că este un dar cam incomod.

     

    Nu e obositor să renovezi mereu această casă şi nu e greu să te laşi iarăşi şi iarăşi renovat?

     

    Ba da! Dar, înainte, suferinţa era şi mai rea; acum, e mai puţină şi, oricum, fără suferinţă nu se poate. E destul de incomod să fii creştin. Şi asta e ceea ce nu ştiu protestanţii. Ei spun Aliluia şi cred că totul e în ordine, pentru că, în Biblie, scrie că suntem mântuiţi. De aceea mi-a şi spus părintele Sofronie când m-am apropiat de Ortodoxie: Încet-încet, că nu şti în ce intri. Noi, mereu, trebuie să purtăm o cruce şi cred că există trei tipuri diferite de cruci. Cred că există o cruce a oamenilor cu probleme psihice, care nu reuşesc să-şi rezolve problemele cu lumea. Mai există o cruce a oamenilor săraci, cum erau, mai demult, în România, care se simt secătuiţi de puteri şi batjocoriţi de stăpâni şi care trebuie să-şi câştige cu multă sudoare şi greutate pâinea zilnică. Şi mai există crucea dragostei. Deşi e foarte frumoasă această cruce, ea este totuşi legată de suferinţă, pentru că dragostea, întotdeauna, implică şi suferinţă. Dacă ascultăm muzica şlagărelor, adeseori auzim: I love you, you love me in eternity – Te iubesc, tu mă iubeşti, dragostea noastră va dura o eternitate, dar ei, a doua zi, sau despărţit deja… Aceasta e marea catastrofă! E o dragoste aşa de ieftină! Şi, totuşi, în aceste cântece – pentru că fiecare melodie exprimă ideea de iubire eternă – se ascunde, de fapt, nevoia celui care cântă pentru ceva veşnic.

    Dar vrăjmaşul se pune mereu pe treabă şi spune: Hai, mulţumiţi-vă cu puţin sex, după care cei doi vor ajunge să nu se mai suporte. Şi e clar că aceasta nu e dragoste! Eu mereu le spun oamenilor, care vin la mine, să se roage împreună, pentru că aşa vor rămâne împreună (pray together, stay together). Noi căutăm, deci, această dragoste, adevărata iubire faţă de aproapele, cea de-a treia cruce. Eu nu am avut-o înainte, dar încet-încet începe să pună stăpânire pe mine dragostea pentru oamenii pe care îi vezi că suferă pentru că nu Îl au pe Hristos. Pe aceasta a avut-o, de pildă, Sfântul Siluan, care a suferit pentru lume şi a vărsat lacrimi amare pentru ca oamenii să-L primească pe Sfântul Duh. Asta a făcut şi părintele Sofronie, asta face şi părintele Rafail acolo, sus, unde s-a retras. De aceea, nici nu vrea să se lase deranjat de vizite singulare, pentru că mi-a spus că ele îi taie rugăciunea. Mi-a spus părintele: Întotdeauna mi-am dorit să pot să rămân mereu în această stare de rugăciune, dar, de fiecare dată când vine un om, ea dispare din nou. Aceasta este cea de-a treia cruce, crucea dragostei. Dar, pentru a o câştiga, trebuie să-I aparţinem deplin lui Dumnezeu.

     

    Romeo Petrașciuc

    Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității"