Nu, Domnu’ nostru nu ne-a învatat niciodata din pricina ca se temea de cei mari. Îi era drag sa ne învete si parca eram copiii lui, asta am simtit-o totdeauna, cât am fost sub privegherea lui. Se supara rar si nu spunea decât doua vorbe. Asta-i era mânia cea mai mare „Mai, domnule!”
(M. Sadoveanu)

Etichetarile, jignirile, atacurile la persoana, ironiile, in acest loc (mass-media) nu sunt recomandate. Asemenea lucruri ne avertizeaza asupra faptului ca, in ciuda cantitatii de diplome, ne-am indepartat cu totii de rolul nostru social, de motivatia care a stat la baza alegerii acestei profesii. Câta vreme nu avem principii, nu dovedim solidaritate de breasla si nu avem constiinta propriei valori, demersurile noastre sunt tardive. Problema nu e la altii, problema e la noi! De câte ori am mintit, de câte ori am umilit, de câte ori am ingenuncheat pe cineva, de câte ori am lovit pe la spate, de câte ori ne-am razbunat? De câte ori?

Din punctul meu de vedere, ar fi trebuit sa ne manifestam cu multa vreme in urma, prin intermediul sindicatului, de exemplu, adunându-ne in jurul colegilor, din toata tara, care ne-au dat suficiente semnale in privinta inechitatilor, precum si a surselor generatoare de conflict. Nu am facut-o si nu o vom face decât atunci când ne este afectat “locul”/interesul nostru. Ar fi trebuit sa-i sprijinim pe cei care ne-au atras atentia ca evaluarea nu are, decât tangential, o legatura cu activitatea didactica. Astfel, esenta profesiei noastre nu este data de numarul de masterate, de numarul cartilor, de numarul referatelor, de numarul cursurilor, de numarul premiilor etc. Atentie! Apare mereu cuvântul “numar”, adica e vorba de cantitate, nu de calitate, in conditiile in care se postuleaza conceptul de “calitate” in invatamânt.

Problema este ca pe elev nu-l intereseaza si nu-l impresioneaza câte articole am scris eu, ci il intereseaza sa devina el, elevul, capabil sa scrie un articol, un eseu, un referat etc. Problema e ca nu putem sa scriem inainte de a citi. Problema e ca fisa de evaluare indeamna la plagiat, la coruptie, fiindca, in mod natural, un om nu are atâta timp, atâta energie si atâtea idei noi, incât sa publice atâtea articole, atâtea carti, atâtea studii, atâtea lucrari pentru comisia metodica, pentru cerc sau pentru simpozioane. Peste toate acestea, nu ai când si cum sa mergi si la cursurile de formare si sa faci alte studii: masterat, postuniversitar, alta licenta. Nu ai cum, mai departe, sa faci si vreo patru programe si nu stiu câte materiale didactice omologate, sa publici si vreo câteva manuale, sa organizezi vreo doua simpozioane, vreo câteva olimpiade si mai stiu eu ce. Si toate astea, in 2 sau 5 ani, repetat.

S-au incurcat valorile, s-au amestecat criteriile. In loc sa fim educatori, noi contribuim la degradarea societatii prin aceea ca oferim un model negativ. Elevii nostri sunt martorii agitatiei noastre si acest lucru ii afecteaza direct si iremediabil.
Cadrul didactic care lucreaza dupa fisa neglijeaza, mai devreme sau mai târziu, educatia si instruirea elevilor sai. Acesta nu are ca obiectiv progresul elevilor, ci acumularea punctelor. Exista si cazuri in care cadrul didactic reuseste sa tina echilibrul, dar acestea sunt exceptii. Fisa de evaluare a capatat puterea unei sentinte intr-o instanta fictiva, un “pat al lui Procust” irational, care incearca sa elimine capete sau picioare, dupa caz.

Cadrul didactic interesat de profesia sa si increzator in misiunea sa de dascal iese in pierdere sau, ca un semn al degradarii respectului de sine, recurge la armele imbatabile enuntate anterior, pentru a supravietui. Nu e firesc ca fisa de evaluare sa masoare cantitatea si nu calitatea, competentele si aptitudinile didactice. Eu asta vreau sa spun, in primul rând.

In al doilea rând, daca fisa de evaluare scoate la suprafata invidia, razbunarea, tendintele de canibalism intelectual, minciuna, tradarea, incompetenta etc., apoi degeaba exista.

Nu conteaza, in profunzimea lucrurilor, cine si cum. Conteaza ce atitudine am avut noi si ce atitudine avem. Conteaza daca am fost vreodata solidari cu problema educatiei nationale si nu cu persoanele care lucreaza in sistem. Conteaza daca avem sau nu o constiinta directionata catre binele societatii si nu catre binele personal. Conteaza daca suntem capabili sa intelegem ca nu vom putea niciodata sa posedam tot ceea ce este in afara noastra si ca orice cautare a fericirii in alta parte decât in noi insine este o mare pacaleala.

As dori sa dispara hârtia, caci ma tem ca vom uita cum arata copacii.

profesor I. Grigoras

Alte articole