Le vezi ușor din mașină, din tren sau de pe bicicletă. Sunt case noi, unele mai arătoase, altele mai modeste. Au apărut unde altădată creștea porumbul sau unde se afla un petic de pădure. Adică la marginea localităților, urbane sau rurale. „Libertatea” și „democrația” de după 1989 au permis oricui a avut ceva bani să schimbe traiul de la bloc cu cel „la curte”, în locuințe după propriul plac.
Au apărut, astfel, cartiere întregi, multe numite „rezidențiale” – adică ale unora cu bani mai mulți și mai cu moț. Unele îngrijite, sistematizate, ridicate de dezvoltatori veritabili. Multe, însă, construite haotic, ignorând legi și regulamente de urbanism, călcând în picioare cerințe minime de mediu, de bună vecinătate, de civilizație. Mai ales pe acolo, cu timpul, noii locatari au constatat cu amărăciune că nu mai au nicio speranță la confort urban, adică acces la utilități – la energie electrică, la apă curentă, la canalizare, la gaz metan etc.
Pentru că primăriile, care de fapt sunt primele răspunzătoare de acest dezmăț edilitar, nu au nici un interes să investească în confortul noilor locuitori, nu fac nici un plan de sistematizare stradală, nu se implică în a crea cât de cât condiții ca și în astfel de „cătune” să poată intra, la nevoie, mașinile pompierilor sau ale Salvării.
Când e vorba de casele construite de un dezvoltator în condițiile arătate mai sus, arhitecții dau vina în primul rând pe lăcomia acestuia, pe foamea de profit. Dacă vorbim de case pe cont propriu, arătăm cu degetul disprețul față de lege, față de ordine și civilizație al fiecărui individ, dar, ca și în primul caz, arătăm din nou și indiferența sau incapacitatea de a administra a autorităților locale.
Și astfel, oricum ar fi, în asemenea condiții „de lux”, de fapt oamenii trăiesc tot ca înainte, dacă nu cumva chiar mai rău.
