La câteva luni după Tratatul de la Berlin ce pusese capăt, în 1878, războiului dintre România și Rusia, pe de o parte, și Turcia, de cealaltă parte, în luna septembrie, Savfet Pașa, Marele Vizir al Imperiului Otoman, emitea un document către autoritățile din Ianina, Salonic și Trikala, în care li se cerea protejarea învățătorilor români. Ce se întâmplase?
Încă de la 1870, România începuse să finanțeze școli în Imperiul Otoman, în zonele locuite de români. Măsura aceasta a nemulțumit Patriarhia de la Constantinopol, care insista să grecizeze cât mai mulți din creștinii din Imperiu. Așa că autoritățile locale începură a-i persecuta pe români și pe învățătorii și preoții acestora.
Autoritățile române consemnează, între 1870 și 1892, o serie de persecuții cărora le-au căzut pradă preoții care îndrăzneau să țină slujbele în românește și nu în grecește. Mitropoliții greci, subordonați Patriarhiei, încep să refuze asistență religioasă familiilor românești, care-și angajează preoți români.
Care era miza? În preajma trecerii în secolul XX, Imperiul Otoman se afla în pragul unor reforme radicale. Una din aceasta vizează trecerea de la împărțirea populației pe religii la împărțirea pe naționalități (millet). Naționalitatea urma să determine, în viitor, teritorialitatea, pentru că grecii nu erau mulțumiți cu statul pe care reușiseră să-l întocmească la 1830 și să-l mărească la 1881.
Românii sunt grupați pe vârfurile și coastele Pindului dinspre Epir, Macedonia și Tesalia. Sunt relativ omogeni în anumite zone, dar nu formează o zonă compactă, fiind dispersați în mai multe vilayete: Salonic, Cosova, Monastir, Ianina și Scutari. Nu cer decât să li se recunoască bisericile și preoții și să țină slujbele în românește. Guvernul de la București negociază în numele acestor comunități cu Patriarhia de la Constantinopol, fără nici un rezultat.
De la 1904, opoziția Patriarhiei devine violentă. Preoții români sunt atacați fizic și excomunicați. Învățătorii și preoții greci vin prin casele românilor și le explică faptul că trebuie să se declare greci. Că doar așa se va proba Europei că în Macedonia grecii sunt majoritari. Românilor li se refuză slujbele religioase și chiar îngroparea morților. Românii se organizează politic în comunități civile, potrivit legislației turcești, ceea ce atrage protestele Patriarhiei. De la începutul anului 1905, aceste comunități încep să funcționeze: obțin autorizații pentru propriile cimitire, capele și școli.
Este timpul ca grecii să treacă la o nouă formă de intimidare. Încă din toamna lui 1904, se semnalează bande înarmate venite din Grecia care terorizează comunitățile românești. Acestea le spun locuitorilor că vin să apere ortodoxia și că toți trebuie să învețe grecește iar școlile românești să fie dărâmate.
Au loc atentate contra românilor; asupra conspiratorilor se găsesc acte care arată implicarea Greciei. Consulul grec, amestecat până peste cap în aceste chestiuni, este retras de la post. Unii bandiți sunt omorâți în confruntările cu trupele otomane: cei morți sunt recunoscuți ca ofițeri activi ai Armatei Greciei.
Anul 1905 începe cu alte violențe: la Monastir, protoereul român este rănit cu cuțitele de o bandă de greci, inspectorul român al școlilor românești este atacat și scapă doar după ce trage cu pistolul. La 12 februarie sunt omorâți doi preoți români și un negustor tot român de către o bandă de greci la Negovani. Preotul unei mănăstiri românești din Oșani (vilayetul Salonic) este ucis. La 25 martie, 300 de oameni intră în satul Zagoriceni, omoară 60 de persoane și incendiază casele.
Totuși, toate aceste violențe nu pot opri inevitabilul. La 10/22 mai 1905, sultanul emite o «iradea» (decret) în care recunoaște românii ca națiune a Imperiului:
“MAESTATEA SA IMPERIALĂ, SULTANUL, care în sentimentele Sale de înaltă justiţie şi îngrijire părintească pentru popoarele sale, îşi întinde binefacerile şi favorurile Sale asupra tuturor supuşilor Săi credincioşi, fără deosebire de rasă nici de religiune, luând în consideraţiune suplicele supuse, în timpul din urmă, la picioarele Tronului Imperial de către supuşii Săi Valahi, a binevoit să ordone ca, în virtutea drepturilor civile, de cari dânşii se bucură cu acelaşi titlu ca şi ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să desemneze pe Muhtari [primari – n.n.] conform cu regulamentele în vigoare; ca, după cum se practică pentru celelalte comunităţi, membrii Valahi să fie deopotrivă admişi, după regulă, în consiliile administrative şi ca înlesniri să fie acordate de către autorităţile Imperiale profesorilor numiţi de către zisele comunităţi pentru inspectarea şcoalelor lor şi îndeplinirea formalităţilor edictate de legile Imperiului pentru deschiderea noilor stabilimente şcolare”.
Ce a urmat, vom vedea cu altă ocazie.
