La 81 de ani munceste inca pamantul
Soarele dogoreste precum cuptorul incins. Pe ogorul impietrit din Secuieni, caldura tremura intr-o ceata epuizanta, sleind firele fragile de porumb itite printre buruieni. Elisabeta si Costica Dodita dau cu sapa, umar la umar. La fel cum au mers si in viata, in ultimii 50 de ani. Batranul sufla greu si din cand in cand isi propteste sapa in pamantul negru. Babuta lui il priveste ingrijorata. Apoi isi arunca ochii in vale unde se zareste capatul tarlalei. In cele din urma, Elisabeta Dodita isi ia inima in dinti si pune sapa pe umar. aHai, mai Costica?! Ca mai e o zi si maine. Hai sa ne odihnim, ca ne gaseste aici moartea!”, spune hotarata femeia. Batranelul ii arunca o privire obosita. Clatina apobator din cap si isi salta si el sapa pe umar. Pana la drumul principal au cativa pasi, insa amamdoi cauta umbra binefacatoare a unui copacel ratacit pe un damb inverzit. aE greu la sapa, de la o varsta, marturiseste moasa Elisabeta. E…hei! Ce iute eram in tinerete! Nu ma intrecea nimeni in sat, asa de indemanoasa eram. Acum, la 73 de ani, trebuie sa ma odihnesc la tot pasul. Vin pe camp de dimineata, cand nu-i soarele puternic, muncesc cat pot, dupa care ma duc acasa sa ma odihnesc”. Costica Dodita (81 de ani) isi priveste consoarta cu drag, dupa care se lasa purtat de vartejul aminitirilor. aCe nu faceam cand eram tanar!? Aveam pamant, cresteam vite, am crescut copii. Toti sunt la casele lor. Am nepoti si chiar stranepoti. Cand se umple casa, plang de bucurie. Dar acum puterile mi s-au dus. Pamantul l-am dat in arenda. Am pastrat doar bucatica aceasta de teren, sa mai facem si noi amiscarea. Vite nu mai crestem, mai tinem prin gospodarie cate o oratanie. Eu am fost operat, abia ma misc. Nici femeia mea nu este mai bine. Azi am venit la prasit de dragul ei. Stiu ca e greu si pentru ea! Strang din dinti si dau cu sapa, cat pot”, spune cu glas tremurat mos Costica. Cateva lacrimi arzatoare se strecoara prin genele babutei. Inainte ca tanti Elisabeta sa-si dea seama, acestea se rostogolesc pe obrajii brazdati. Femeia se uita la batranelul de langa ea cu tandrete, in timp ce cu un colt al sortului inflorat din brau sterge urma sarata pe de barbie. aEl munceste de mila mea, eu de a lui, si uite asa ne ducem zilele. Ne chinuim cum putem. Ne impartim necazurile si bucuriile. E greu la batranete. Avem pensie mica, suntem bolnavi, avem nevoie de medicamente, de mancare. Cu chiu cu vai am reusit sa ne cumparam cate ceva de moarte. Atunci cand ne vom stinge, sa nu fim povara pe capul copiilor nostri. Ei au greutatile lor. Nu-i lasam sa-si bata capul si cu ale noastre. Poate da Dumnezeu si ne ia pe amandoi odata. Si nu ne lasa sa suferim la pat. Sa mai chinuim si alte suflete”, ofteaza din rarunchi babuta. Umerii batraneilor parca s-au incovoiat mai mult. Moasa Elisabeta alunga cu mana un gand imaginat si iarasi ofteaza. Se ridica cu greu din iarba cruda. Mos Costica isi salta cozorocul de la sapca proletara si se uita in susul drumului. Apoi isi pune sapa pe umar si rabdator isi asteapta consoarta. Vor merge acasa, vor manca ceva, dupa care vor dormi. Cand caldura se va mai domoli, vor veni din nou la prasit. Si azi, si maine…poate si la anul. Pana cand moartea le va inchide ochii!Scris de Lili Adochitei
