Mărturisesc, la început, nu eram de acord cu scoaterea militarilor pe străzi, cu pușcoacele la vedere, patrulând amenințător pe străzi, gândind că, totuși, lumea este conștientă de pericolul imens prezentat de parșivul coronavirus. Plus că s-ar fi expus riscului îmbolnăvirii și alți oameni, de prezența cărora nu ar fi fost neapărată nevoie, în lupta directă cu încornoratul virus. În naivitatea mea, am crezut, sincer, că românii se vor teme de moarte, dacă de altceva nu, și vor sta țintuiți în case. Am realizat, însă, (recunosc, destul de târziu) că oamenii nu sunt…ca mine sau familia mea dragă, care nu doar că ne facem griji față de semeni, ci acționăm pentru conștientizarea la cote reale a pericolului care pândește nevăzut. Din păcate, am omis că, în realitate, națiunea română nu e formată doar din urmași ai dacilor liberi care nu au fost niciodată supuși imperialiștilor romani, ci mai include și exemplare de care, în alte condiții, m-aș rușina să-i știu de-același neam cu mine.
Și nu i-aș pune la socoteală doar pe cei cu pielea ceva mai întunecată decât a caucazienilor din care provin popoarele europene, ci și pe politicienii îmbuibați, lipsiți total de patriotism, care cred că s-au născut sub stele norocoase și merită să conducă destine. Acum, cu atât mai mult îmi doresc armata la comandă, mizând pe educația cazonă a soldaților și pe rigurozitatea măsurilor pe care le vor aplica. În speranța că se va evita, pe cât posibil, multiplicarea genocidului de la Suceava, acolo unde un civil (economist, nicidecum supus al lui lui Hippocrate), traseist politic, și-a trimis la moarte sigură „armata halatelor albe” (noțiune demonetizată, de atâta utilizare). Același individ care a gestionat lamentabil criza coronavirusului și care, cu puțin timp în urmă, își umilea un coleg medic, pentru că acesta parcase pe locul rezervat „marelui șef”.
