Când chiar și la îngeri se umblă cu șoalda (sau despre cum se spală colbul cel greu de pe amintirile prietenilor)
Dan Sandu, Patriarhul Cugetării din Berzunți și de peste toate coclaurile pe care gândul hoinărește liber, ca un prinț neastâmpărat aruncat fermecător în prima armură a lui Adam, este locuit tulburător de povestea aceea a poveștilor pe care ne-a dăruit-o Aristotel: „Prietenia înseamnă un suflet în două trupuri; o inimă în două suflete”. Cartea pe care mi-a dăruit-o cu îmbrățișări de june-prim călit în războaie de răzeși cu plugul lipit mereu de brazda iubirii, „Cântece de prieten” (Bârlad, Editura Sfera, 2020), are chipul unui bob de rouă care trăiește în imperiul unui incendiu de frumusețeevadat din harul lui Picasso, cel care ne-a ucenicit la școala non-oline a igienei estetice și morale, atunci când ne-a sugerat că frumusețea autentică spală colbul cel greu de pe zilele noastre care poartă în cârcă dulcea povară a supraviețuirii. Un bob de rouă în care s-a culcușit inocent, tremurând ca o flacără hăituită de jefuitorii pâlpâirilor, șoapta lui Nietzsche – „E amărăciune și în potirul celei mai înalte iubiri” – e această carte.
Aproape nimic n-a rămas nezis, necuprins în această declarație de dragoste dansăndească. Găsim, între altele: „…râset bucolic și ziceri funebre, turniruri buiestre și-alaiuri de curte, nunta ca floare de leac, petrecerea mare, de tot câmpenească, târgoveață sau de castel, dragostea cu sau fără balcon, liniștea căminului rustic, cochetăria cu ștaif, cavalerismul hirsut sau imberb, curtoazia atent educată, suferința din gelozie sau asperitatea (in)fidelității, vitejia fără opreliști, frumusețea altruismului de altoi, înțelepția tâmplelor dalbe, eroismul de reconquistă, virtutea cu pieptul bombat de mândrie, cinstea și prietenia necondiționată, sacrificiul purtat peste poate, norocul meritat sau pidosnic (atent profețit de ursită) sau năpasta urzitoare de doliu” (op. cit, p. 5).
Don Quijote al iluziilor care vindecă, având în coburi metafore și verbe îmblânzitecu adieri de frunză haiducească, împământenit într-un grai la care se dedulcise și vrăjitorul Fănuș Neagu, Dan Sandu hălăduiește printre mirări și iubiri creștine dând pinteni iubitori unei Rosinante care nechează la fiecare fior stârnit de condeiul său sclipitor, de parcă ar vrea un nou făraș de jăratic, pentru a-și spori tezaurul aplauzelor. Dar, nefiind vreme de odihnă, flămând de iubire, el dă iar viață pintenilor, în căutare de noi și noi puzderii de suflet, înarmându-se și cu speranțe pe care le oblojește din când în când odihnindu-se în ziceri de prieten (Tudor George): „Era o tragică nevoie/ De-un țipăt omenesc: Ahoe!”… (ibidem, p. 53). Și când țipătul îmblânzește vălvătăile cele mari ale lumii, ca un magician școlit prin dumbrăvi berzunțiene, cad toate, ca niște zvârcoliri de splendoare, în miticul „Dormi, pribeag, și-n rost de seară,/ mai câștigi o moarte”…
Înghesuit de mirări, adorat de muze, hăituit de preaplinul unei inimi care nu poate ființa decât întru îmbrățișare frățească de cruce, „poetul inconfundabil pe care-l știm”, Dan Sandu, „luminează original prietenul/ personajul căruia îi închină cântecul, nu uită să releve în scriitură că lucrurile se botează la izvoarele veșniciei” (Petre Isachi, Prefață, „Întâlniri destinice”, op. cit.,p.7) și să „ascundă”, eminescian, „tragicul obiectiv-destinal al mitului prieteniei!” (ibidem, p. 11).
Prietenii cărora le închină asemenea imnuri sunt sute: de la întemeietorii sufletului său – Domnița, Dumitru-Mitriță, Ion și Maria – cu popasuri de inimă dăruită prin universurile create de „muritorii de foame deghizați în profesori”, de Eminescu, Nichita, Valeriu Filimon, Sergiu Adam, Bogdan-vodă, Mihai Drăgan, Gheorghe Palel, Alecsandri, Octavian Voicu, Eugen Budău, Gheorghe Drăgan, Cezar Ivănescu, Fănuș Neagu, Dumitru Pricop, țăranul-oștean Ioan C. Talpău, Ovidiu, Bacovia… E nedrept faptul că-i amintesc doar pe unii dintre prietenii din carte, dar las loc… minunatei curiozități. Toate „portretele” și scânteierile sale de suflet – poeme sau proză poematică – ar putea fi așezate și sub ocrotirea unui tragic-realist gând arghezian: „S-au împuținat zilele și s-au făcut mărunte ca iarna. Întunericul le împlinește cu goluri. Ne temem de zi, de oră, după ce nu ne-am temut de veac”. Tot citind, parcă aud și glasul lui Eugène Ionesco: „Înainte, sculându‑mă în fiecare dimineaţă, spuneam: «Slavă lui Dumnezeu care mi‑a mai dăruit încă o zi!» Acum spun: «Încă o zi pe care mi‑a retras‑o. Ce‑a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi vitele pe care i le‑a luat lui Iov?».”…
Iată cum arată o frântură din cântecul de prieten, de dragoste, pentru Domnița, mama: „Am ceva pe suflet, nu mă mai întorn; dă-mi rotiri/ de lună și fântâni de umblet, mult mă strică setea,/nu mai pot să dorm./ Nu stau mult. Măicuță, vine-o vreme când, rătăcind/ prin șuier, te-ai vroit strămut, roți de pară la căruță,/ prin bostană – chip de ciocârlie-n fluier” (ibidem, p. 19). Să privim și către alte câteva puzderii minunate de suflet… Lui Eugen Budău: „Te-am alintat și te-am poreclit cu drag, de când te știu/ și tu, ca să nu rămâi mai prejos/, te moldoveneai în dulcele și potolitul tău ghers/ Și mă făceai «homo ruralis» și «patriarh» de la Berzunții Bacăului/ și mă îndrăgeai cu prea multă și, poate, nemeritată prietenie” (ibidem, p. 122). „Augustia, Sfântă tristețe”( „Muritorilor de foame deghizați în profesori”): „Era o singurătate între oglinzi…/ –domʼ profesor (dascăl de țară)–/ ca un petic de olandă/–vai! –/ cu titlu de giulgiu –/ pensia prefigurată subtil scrijelită alene/ în cupoane poștale…/ mâna sa rămasă mută de uimire– /(cum? numai atât?!?)/ sprijină creta de zid…/ …la anuʼ poate vreo cruce/ servind/ drept material didactic…” (ibidem, p.39).
Profesorului Valeriu Filimon: „Dincolo de Timpul său trecut prin «chinuri și suspine», ca fost student și prieten, îi sărut Amintirea și mă înclin cu smerenie în fața ei!” (ibidem, p. 206). Oanei Orlea (cu descendență Cantacuzino): „Și-a iubit țara și neamul care a odrăslit-o… Așadar, fii, Doamne, martorul inimii mele,iertându-mi tăgada!… Pentru că și la îngeri se umblă cu șoalda”(ibidem, p. 182). Ziaristului Toma Alexandrescu: „Să stăm cu grijă și să luăm aminte: vine-o vreme când amintirile prind contur de lacrimă!” (ibidem, p. 131). „Glycon cu câtă nevoie…” („În amintirea Poetului Cezar Ivănescu”): „Un Crist îngenuncheat în stea se cheamă spaimă/ către tine, câtă iubire aproape: și prea vă purtați/chinuitor tinerețea. Masca și sudoarea/ și osul de părinți. …Vor fumega/vrăjitoare, știu bine,/nu cunosc jalea, mila și dorul;/ încrâncenat susură Moartea prin/ trupuri din noi (de colb/ călător!)” (ibidem, p. 177)…
Proiect unic, după știința mea, în literatura noastră contemporană, „Cântece de prieten” se află, cu acest volum, doar la începuturile sale. Simt asta și din tonul tânguirii estetice. Este un început minunat pe care criticul și istoricul literar Petre Isachi îl sintetizează fericit: „Cartea este un fragment de istorieliterară/ culturală contemporană, o suită de portrete literare/ de idei în mișcare, o specie de sine stătătoare, atemporală și sapiențială, în care preocuparea glosatorului este să găsească «ideea cu gură» și o face, cu tandrețe de prieten, coleg, fiu, tată, profesor,prietenilor, cititorilor,mentorilor și discipolilor, de aici și de dincolo, într-o scriitură (con)figuratăepistemic, orchestral, policrom, polifonic și filosofico-elegiac. Sub tentația realului, autorul transfigurează mitografia prieteniei, singura care nu se poate cumpăra,dar – paradoxal – se poate vinde!” (Petre Isachi, ibidem, p. 8).
Da, „vine-o vreme când amintirile prind contur de lacrimă!”, când sufletul, ca un vaier înveșmântat în iluziile dorului, dacă are în călimări și cernelurile harului, izvodește istorii precum cele din „Cântece de prieten”. Când către Dan Sandu, cel asediat uneori de turbăciunile lumii, vine din ocna vieții câte-un suspin, îl strânge la piept, îl alintă cu glasul celui care se tutuiește chiar și cu sfinții și-l trimite în lume înveșmântat în realism magic, în fermecătoare tensiuni de stil, limbaj și lirism. Poate că tocmai de aceea, după ce-ai terminat de citit ,,Cântece de prieten” îți vine să exclami asemenea prietenului său Fănuș Neagu: „Mi-e drag ca o scuturare de meri…!”
