Nu trece zi in care sa nu auzi ca la câte o institutie s-a tinut vreun curs de formare pe o oarece tema, in care angajatii au fost invatati de niste formatori sa foloseasca cu succes cuvinte englezite in loc de cuvintele neaose.
România s-a transformat, parca, intr-o imensa sala de clasa in care angajatii ard de nerabdare sa invete, sa se perfectioneze, sa soarba cu nesat din cupa cunoasterii.
Cursurile sunt, in general, finantate din fonduri UE. Daca nu-s fonduri UE, nu e problema, se gasesc bani pentru a plati dorinta de invatare continua a salariatilor. Nu-s bani pentru plata facturilor la utilitati, pentru decontarea abonamentelor, pentru cheltuielile cu rechizitele, insa aproape mereu se gasesc bani pentru cursuri. Si nu putini.
Ce se invata la cursuri nu conteaza prea mult. De cele mai multe ori, angajatii sunt chemati in week-enduri sau dupa program sa asculte, plictisiti, cum li se vorbeste cu accent de Bruxelles despre meseria lor. Doar ca, in loc de cuvintele pe care le stiu din limba româna, se folosesc cuvinte englezesti.
Invata cursantii ceva nou? De cele mai multe ori, nu. Caci aproape singurul scop al acestor cursuri este sa plimbe niste bani din buzunarul statului in buzunarele unor rude sau prieteni ai directorilor de scoli sau alte institutii publice.
In acest timp, unitatile respective se confrunta cu probleme ce nu-si gasesc finantare. Se prabusesc zidurile, angajatii orbesc din cauza lipsei luminii, frigul este, iarna, la el acasa, nu sunt fonduri pentru copiatoare, pentru mobilier, pentru zugraveala. Bugetul nu are bani pentru asa ceva, Bruxelles-ul nu da, ca e vorba de alte capitole de buget. Si uite-asa, ne aflam ca intr-un banc cu prosti, invatând angajatii sa lucreze cu computerele desi institutia in care lucreaza nu are bani sa cumpere calculatoare.
