20 aprilie 2024
Zona zeroMemoria1942 - Comoara de la Bacău

1942 – Comoara de la Bacău

Nu-i vorba de vreo ulcică de galbeni ce s-ar fi găsit în pământ, sau de vreo ladă de fier, uitată de niscaiva haiduci, în care și-ar fi pus la păstrare bogățiile și podoabele lor. E vorba de o altă podoabă, de un preț cu mult mai mare.

Niște săteni din Solonții Bacăului, scormonind prin lucrările câmpului, au dat de coamele unui animal de mărime cu totul neobișnuită.

Vestindu-se în grabă minunea, au venit flăcăii cu harțișoarele și au dat la iveală o namilă de cap cât toate silele de mare. S-a văzut imediat că-i vorba de craniul unei vite cornute, care odihnea liniștit, acoperit de un strat de nisip.



— „E o arătare necurată!” strigară unii. — „Ba e o vită uriașă, pe care strămoșii o purtau la plugărie!” se grăbiră să spună alții. — „Și nu fie cumva vreo stigmă aducătoare de nenoroc.” grăiră cei mai lipiți de credință.

Domnul din sat a lămurit însă că nu-i vorba nici de arătări necurate, nici de stigme aducătoare de nenoroc, ci au în fața lor un cap de zimbru, de felul celor care auzea Dragoș Vodă, atunci când a coborât din vârfurile Carpaților, de a statornici hotar nou, aici unde s-a întemeiat viața Neamului nostru …

Și oamenii au ridicat osemintele zimbrului smeriți și tăcuți, așa cum ar fi purtat pe umeri niște moaște sfinte ale unui mucenic săvârșit înaintea Domnului, l-au dus la căminul cultural al satului și l-au așezat la loc de cinste, așa cum se cuvine unor rămășițe pământești ale unui strămoș, dătător de moșie și datină străbună…

Mult nu a stat la cinste mare acest strămoș al Bacăului, căci plebea satului, când a văzut că această namilă cornorată nu aduce niciun folos obștei — nici gaz mai mult, nici încălțări și nici măcar dulciuri — au început să se răzvrătească, să-și scoată coasele de la brâu și să le ascuțe pe fruntea cremenită a bietului zimbru.

Niște vagabonzi călători de prin alte părți, au început să-i deschidă fălcile tari ca niște platoșe de fier și să caute dacă nu cumva în locul creierului ar fi ascunși niște galbeni ori zloți de aur. Gheorghe Spiridonescu, dascălul din Solonț, prietenul meu drag și bun, care doarme de mult sub crucea gârbovă de la „Eternitatea“, văzând ce zile amare are de trăit sărmanul nostru străbun, la măgămintele ce i-au făcut, a suit osemintele într-un căruț cu strujeni și mi le-a trimis la „Muzeul Moldovei” ca să fie mărturie tuturor, celor care vor dori să pătrundă în tainele trecutului acestui vechi pământ.

Azi comoara de la Bacău stă pe un scaun înalt, tronând la loc de cinste, alături de hrisoavele și mărturiile voievodale pe care le-am adunat eu cu multe eforturi, în acest muzeu tânăr, cu vechituri bătrâne.

Am izbutit acest cuvânt ca să dau știre tuturor celor cărora le cade a ști, că această comoară de la Bacău veghează neîncetat temeinicia drepturilor noastre pe aceste pământuri și că Bacăul își trage numele nu de la călăul legendar Bako — cum spun unii, ci de la ursul zimbru, iar slavul bâk, care se tâlcuiește în limba noastră bour, zimbru.

Domnilor bandiți, care veți citi poate această ciudată întâmplare a “Comoarei de la Bacău”, care de astăzi înainte se găsește în casa mea, nu vă osteniți degeaba și nu încercați să-mi stricați somnul! Această comoară nu este din aur și nici din argint. Ea este doar formată din două coarne voinice, care erau gata să se repeadă, parcă, la oricine ar îndrăzni să nege drepturile zimbrului moldav, stăpân al acestor sfinte pământuri…

C. Sturzu

Curentul, 5 martie 1942

spot_img
spot_img
- Advertisement -

Ultimele știri