Voiam să scriu ceva despre cartea lui Alexa Visarion, Împotriva uitării, când am aflat trista veste a dispariției unei mari actrițe a teatrului românesc, Olga Tudorache, originară din Oituz, județul Bacău. Voi scrie altădată despre carte mai mult, de data asta oprindu-mă la portretul pe care i-l face regizorul marii doamne a scenei.
Despre care au scris atât de frumos, de tulburător Florin Piersic și câțiva dintre foștii ei studenții, și mă gândesc la Florin Călinescu, Oana Pellea, Carmen Tănase, Radu Duda, astăzi Principele cu același nume, actorul și directorul de teatru George Ivașcu, acesta luând hotărârea de a da sălii mari a Teatrului Metropolis, unde Olga Tudorache a jucat pentru ultima oară într-un spectacol, numele ei.
Cuvintele acestora evocau nu numai uriașul ei talent, impecabilul profesionalism, ci și faptul că era un om deosebit și o excelentă profesoară de teatru. N-am cunoscut-o decât de pe scenă, dar îi cred pe cei care spuneau că, dincolo de statura impunătoare, de vocea gravă, de tăria de stâncă, de imaginea dură, așadar, pe care o afișa, actrița avea o sensibilitate specială și mult umor.
Știu, tot din ce povesteau foștii ei studenți, că era foarte exigentă cu ei la clasă, cerându-le mult, motivându-i să se autoperfecționeze mereu. Voia să-i pregătească temeinic pentru o lume nemiloasă, fiindcă teatrul nu protejează pe nimeni, luptele din culise fiind adesea sângeroase, din cauza marilor orgolii, rivalităților, vanității, etc. Și știa ca nimeni altcineva că pe scenă se vede tot.
Dar masca dură dispărea repede când stătea de vorbă îndeaproape cu studenții ei, de la om la om, ei cunoscându-i astfel imensa generozitate de om cu suflet mare și bun, și aristocrația firii. Era o adevărată regină. Actrița nu mai este, viața ei s-a dus, dar ceea ce va rămâne este viața artei sale. Olga Tudorache a făcut și film, din fericire, și chipul ei este acolo, fixat în memoria celuloidului.
Revin la exercițiul de admirație al regizorului Alexa Visarion privitor la actriță, dintr-o carte cu prieteni pe bază de afinități elective. El depune mărturie despre tulburarea și emoția celor care au văzut-o jucând pe Olga Tudorache, ea având o „anvergură magică” prin care binecuvânta sufletul și spiritul celor care o priveau și puteau să o înțeleagă. O actriță de o mare forță, de o extraordinară verticalitate, demnitate, care nu știa ( și nu voia) să înșele pe nimeni. Era autentică până la ultima fibră.
„Talentul este singurul tezaur românesc care a rezistat istoriei, rămânând neștirbit și demn în confruntarea cu vremelnicia timpului și cu surpările conștiinței în haosul care nu ne-a ocolit niciodată. Olga Tudorache se înscrie cu charismatica și princiara ei carieră în galeria unei dinastii a titanilor, poeți- efemeride ai viului… Totodată plurivalența și caratele exprimării sale spectaculare aparțin cu siguranță unei triade orbitoare a creativității scenice feminine – Aura Buzescu, Eliza Petrăchescu, Olga Tudorache- în care unicitatea fiecăreia este componentă a desăvârșirii teatrului românesc”.
Olga Tudorache a fost ca un glob de energie, ca o putere uriașă, intensă, care a ars fără rest, și așa va rămâne în amintirea noastră.
