26 aprilie 2024
ActualitateZiarul "Curierul Slănicului": Monotonia obsedantă din alte stațiuni balneare, înlocuită cu animația...

Ziarul “Curierul Slănicului”: Monotonia obsedantă din alte stațiuni balneare, înlocuită cu animația și veselia Slănicului

Continuăm serialul dedicat ziarului ,,Curierul Slănicului” (din colecția Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași – BCU), prima publicație care a apărut într-o stațiune din România. În fapt, un  jurnal al stațiunii Slănic-Moldova, care acoperă o perioadă istorică a stațiunii mai puțin cunoscută publicului larg, cea din perioada ,,La Belle Époque”; un model peste timp de promovare a turismului balnear al „Perlei Moldovei”.

În acest episod: Ziarul ,,Curierul Slănicului Moldovei”, Nr. 11, Vineri, 30 iulie 1904. Din sumar: Viață, farmec și poezie în sezoanele Slănicului; scrijelitul pe obiecte, inclusiv pe stâncile Slănicului, ,,o înclinație spontană a omului”; răsfățații Slănicului; Sărbătorile Slănicului; unul dintre marii violoniști ai lumii, pe scena Cazinoului din Slănic-Moldova; se anunță vizita la Slănic a lui Dimitrie Sturdza, prim-ministrul României, care va participa la o mare consfătuire a fruntașilor liberali.

O foarte frumoasă descriere a stațiunii este redată în articolul ,,În toiul sezonului”, în care se vorbeșre despre atmosfera plină de viață și de farmec a Slănicului: ,,Acum, Slănicul e în toiul sezonului. Desigur că rare sunt stațiunile balneare în care viața zilnică să fie mai animată și mai bogată în veselie. Și poate, pe lângă toate frumusețile și pe lângă tot farmecul cu care dărnicia firii a împodobit acest superb și fericit colț din munții Moldovei, animația și veselia în vălmășagul vieții zilnice sunt superbele daruri care fac din Slănic, un adevărat cuib tihnit de repaus în reculegere sufletească și fizică. Majoritatea stațiunilor balneare din țara noastră suferă de un rău capital, anume lipsa de așa numita `viață`. O monotonie obsedantă, care uneori devine exasperantă, dau celor mai multe dintre stațiunile noastre balneare, aerul unor adevărate spitale, în care nu miroase decât a mort și lâncezeală. Nu tot așa e Slănicul. El e frumos, e poetic, e grandios, e fermecător, e miraculos, e și vesel însă. În Slănic se trăiește, în Slănic intensitatea vieții ajunge la maximum posibil, dând sufletului acea hrană necesară din care-și poate sorbi și reîmputernici forțele lui slăbite.” Iar în toiul sezonului ai de-a face cu tot ce poate fi mai grandios și mai fermecător ca înfățișare: ,,Acea mulțime variată de figuri și îmbrăcăminte care întețește aleile, acel amalgam de voci, muzici, strigăte, care din depărtare se aud ca un murmur adânc și ropotitor, acele melodii frumoase care se îngână în diminețile răcoroase ale Slănicului cu ciripitul păsărilor din codru, îți dau ceva din poezia unui colț străin obișnuitei vieți pământești, parcă nu mai trăiești pe pământul țării românești și ți se pare că sufletul nu te-ar mai lăsa să te desparți de acest dumnezeiesc cuib al munților. Și nu ne vom despărți decât târziu de tot, când codrul va începe a se-ngălbeni”.



Foarte interesante sunt și observațiile legate de un aspect întâlnit mai peste tot în localitățile și stațiunile turistice, cu precădere în perioada ,,La Belle Époque”, adică scrijelitul și iscălitul pe diverse obiecte din peisagistica locurilor: poduri, arbori, stânci, stâlpii chioșcurilor, meteahnă care nu a dispărut întru totul (cu toate că din punct de vedere istoric și chiar sentimental prezintă oarecare interes): ,,Deși acest obicei găsește dezaprobarea multora, în special a scriitorilor, care întâlnesc un fericit prilej să exhibeze tirade fulgerătoare asupra vanității și prostiei (zic ei!) omenești și să creeze moment psihologice tot atât de pretențioase și de înalte ca și vederile lor, totuși de acord cu cea mai mare parte dintre cititori, dorim să vedem numai partea poetică ce caracterizează această înclinație poetică a omului”. Probabil că pentru mulți există o justificare urmată imediat de aprobarea unui astfel de fapt: ,,Adeseori, după ani îndelungați te reîntorci în locurile pe care le-ai vizitat în tinerețe. Cine ar putea tăgădui duioșia ce o simți când întâlnești numele unui prieten la care poate nu te mai gândeai, care poate a părăsit lumea aceasta, uitat demult? Câte amintiri nu-ți evocă acest mic semn ce a cetluit (a legat strâns) o clipă din viața aceasta etern curgătoare?  Poate întâlnești și numele tău printer altele prietenoase. Îți revin în minte atunci, vremea aceea cu toate iluziile și decepțiile ei, cu toate speranțele ei poate îndeplinite acuma, cu idealurile ei. (…) Simți plăcerea duioasă, senină și înălțătoare a omului ce a întrezărit măreția sublimă a nemuririi, cugeți, devii parcă bun și mai îngăduitor pentru meschinăriile vieții, mai generos, te regenerezi într-adevăr”. Concluzia? Una destul de clară, care atenționează: ,,De aceea găsim că tiradele mândre ale scriitorilor împotriva acestor simboluri inocente, împotriva acestor cristalizări de clipe din viață, nu numai că sunt nedrepte, dar mărturisesc o lipsă completă de simț și de pătrundere sufletească” (rubrica ,,Fugitive”, articolul ,,Iscăliturile și Slănicul”).

La rubrica ,,Simpatiile noastre”, în articolul ,,L’enfant gate” (un copil răsfățat, dar aici cu semnificația de persoană răsfățată a publicului, de persoană adorabilă) se face referire la unele doamne sau domnișoare, care se înscriu într-un astfel de tipar, unul care atrage atenția vizitatorilor, drept dovadă și rândurile ce îi sunt dedicate în acest articol: ,,Blondă. Un ten palid, curat, transparent ca o petală. Trăsături fine și regulate din care se diting cu o strălucire particulară, doi ochi mari, căprui, aproape negri, de o expresie dulce, liniștită, ca luciul unei ape limpezi. Delicată, sensibilă și grațioasă, pasionată după frumos este mult mai serioasă decât ai putea crede. Veșnic în mână cu un caiet sau o carte de literatură franceză dintre cele serioase,mai profunde, care înlocuiesc romanele ușurele, așa de dragi altora la vârsta asta. Foarte modestă, adoră poeziile și muzica. Este amabilă cu toată lumea și n-ar refuza pe nimeni, dar mai ales pe dansatori, fiindcă și ea dansează minunat și pentru că dansul îi place tot atât de mult ca și poezia, dacă nu mai mult”. Iar cele ce îi plac sau nu, sunt sintetizate la finalul rândurilor semnate cu pseudonimul Eu: ,,Simpatii: Margaretele (cel puțin la Slănic, unde nu găsești trandafiri); autorul muzical preferat: compozitorul și pianistul norvegian Edvard Grieg; stațiunea favorită: Slănicul Moldovei. Antipatii: Muzica militară la 6 dimineața; hidroterapia și ploaia”.




Cu prilejul sărbătoririi hramului ,,Sf. Ilie” (20 iulie), patronul spiritual al Băilor Slănic, sunt evocate o serie de manifestări derulate pe parcursul câtorva zile, în articolele ,,Sărbătoarea Slănicului” și ,,Banchetul Epitropiei”, sub forma unor flash-uri: ,,Î.P.S. Partenie Clinceni, Mitropolitul Moldovei și Sucevei oficiază slujba religioasă în parcul băilor și în bisericuța Slănicului; muzica militară cântă în parc, iar tarafuri de lăutari prin restaurant; în Sala teatrului e mare bal, sala `căișorilor` geme de lume, cofetăria și terasa Carrivelli sunt pline de lume, pretutindeni e viață, e mulțumire; Slănicul se umple de lume și peste tot se încing hore, în care flăcăi și fete se prind în joc, pământul răsună de loviturile picioarelor, văzduhul de strigăte de veselie, iar muzicile nu se mai sfârșesc; și Cascada, acest loc de atracțiune și de farmec e în plină mișcare, aici se dansează, se fac băi de confeti, se râde, se glumește, se joacă popice; seara, în sunetul muzicilor se lansează focuri de artificii, rachete și bombe, care la înălțimi considerabile se prefac într-un potop de stele, acoperind culmile dealurilor și munților; zgomotoasele petreceri s-au încheiat printr-un copios banchet oferit în Sala de muzică a Cazinoului Regal, de către Epitropia  Spitalelor `Sfântul Spiridon` multora dintre persoanele distinse aflătoare aici: medici, magistrați, ofițeri, literați, deputați, diplomați, epitropi, preoți; oameni din toate clasele sociale și de toate vârstele, bogați și săraci, toți luați de entuziasmul și voioșia sărbătorii – uitând realitatea și nevoile vieții, – se pierd în beția de expansiune, în această veselie generală”.

În acest număr se mai amintește de concertul unuia dintre marii violoniști ai lumii, profesorul Franz Kneisel (1865 – 1926), care a avut loc duminică, 25 iulie 1904, tot de sărbătorile Slănicului: ,,Timp de două ore, talentatul artist a ținut sufletul sălii suspendat de arcușul fermecat al viorii sale, care ne-a făcut să ascultăm bucăți muzicale de Niccolo Paganini, Antonio Bazzini, Pablo de Sarasate, Henryk Wienawski, dar și din repertoriul său. Programul, fericit alcătuit, a fost executat cu o precizie și o sobrietate de perfect artist, astfel că dl Knisel a fost obiectul unor unanime, îndelungate și meritate aplauze”. Născut la 26 ianuarie 1865 la Bucureşti, ca fiu al unui dirijor de origine germană, Franz Kneisel învaţă încă de mic să cânte la flaut, clarinet, trompetă şi vioară. În anul 1879 este deja absolvent al Conservatorului din Bucureşti după care aprofundează studiile la Viena sub îndrumarea profesorilor Jakob Griin şi Joseph Hellmesberger până în 1882. În 1884 îl găsim Prim-violonist al unei orchestre berlineze, iar din 1885, la numai 20 de ani, este angajat ca Prim-violonist al Orchestrei Simfonice din Boston, unde va lucra 20 de ani. La puţin timp după venirea la Boston, pune bazele unui celebru Quartet pentru muzica de cameră: ,,The Kneisel Quartet”. Din 1905 se mută la New York unde este numit Directorul Secţiei de vioară a Institutului de Artă Muzicală, până la moartea sa, survenită la 26 martie 1926. Lui Franz Knisel, marele compozitor George Enescu i-a dedicat, ,,In memoriam” (1933), ,,Sonata Nr. 3 pentru vioară și pian în La minor op. 25”, o compoziție de muzică de cameră („în caracter popular românesc”), una dintre cele mai populare și mai respectate lucrări ale sale (scrisă în 1926). Și tot în cadrul concertului a evoluat pe scena slăniceană și Nicolae Soreanu, un actor cu un timbru vocal de excepție, societar al Teatrului Național din București (coleg cu Aristide Demetriade): ,,Actorul Soreanu, care cu verva-i minunată, recitând anecdote, monologuri și cântând cuplete de actualitate, a stârnit prelungite hohote de râs și ropote de aplauze, iar prin talentul și verva sa a devenit artistul răsfățat al publicului slănicean”.

Tot în acest număr se mai anunță vizita în stațiune a lui Dimitrie Sturdza (1833 – 1914), prim-ministrul României, care, la începutul lunii august va participa la o mare consfătuire a fruntașilor liberali. Dimitrie Sturdza a fost academician și om politic, de 4 ori cel de-al optsprezecelea prim-ministru al României între anii 1895 – 1909. A fost, de asemenea, președintele Academiei Române, între anii 1882 și 1884.

Ziarul mai cuprinde nuvele și schițe (printre acestea și nuvela ,,Stejarul din Borzești”, de Nicolae Gane, publicată pentru prima oară în 1881, în revista ,,Convorbiri literare”, nuvela ,,La trei fagi”), anecdote (în rubrica ,,Slănicul vesel”), precum și lista cu ,,Vizitatorii băilor Slănic din sezonul 1904”.

Proiect inițiat și derulat de către Serviciul Public Județean pentru Promovarea Turismului și Coordonarea Activității de Salvamont Bacău (SPJPTCAS), cu sprijinul Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași (BCU) și cotidianului ,,Deșteptarea”.

Sursa: BCU Iași; Foto imagini vechi Slănic-Moldova: Colecția ing. Mihai Ceucă, Bacău. Grație domniei sale, o mare parte dintre fotografiile publicate în numerele acestei publicații se regăsesc și în episoadele prezentate, la care se adaugă și multe altele.

Mențiune: Drepturile de autor pentru publicarea acestor texte sunt deținute de SPJPTCAS Bacău, prin persoana lui Romulus-Dan Busnea, cu acordul BCU Iași. În conformitate cu ,,Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe”, niciun material conținut în acest serial nu poate fi reprodus integral sau parțial fără acordul scris prealabil.

Următorul episod: Vineri, 30 septembrie 2022.

 

 

spot_img
spot_img
- Advertisement -

Ultimele știri