Trebuie să fi fost măcar o dată în străînătate! Hai, că nu mai e așa greu. Și dacă ai ieșit măcar o dată din țară, te-ai uitat la fețele oamenilor? Ai văzut cât sunt de destinși, cum zâmbesc, cum își văd de treburile lor, fără încrâncenare, fără ură, fără să-ți numere îmbucăturile?!
Ai văzut ce fețe au românii pe stradă? Cât de absenți sunt, căzuți pe gânduri, fiecare tot mai cocârjat sub povara problemelor cotidiene? Și colac peste pupăză, în acest borș s-au mai băgat și politicienii ca să bage ura cât cuprinde între oameni.
De mai bine de zece ani ne urâm cu pasiune unii pe alții, ne certăm într-una pe rețelele sociale, ne înjurăm la manifestații, ne acuzăm că-i votăm pe unii sau pe alții. Ne îmbolnăvim de supărare pentru că unii pe care i-am ales sau pe care nu i-am ales au făcut sau n-au făcut ceva. Și, în vreme ce băieții deștepți care ne mănâncă banii își dau mâna pe sub mese, noi ne dăm de ceasul morții și sărim la gâtul oricum se ia de idolul nostru.
Ne uităm în gura unora care se consideră deținătorii adevărului absolut și uităm că mai existăm și noi prin zona și, poate, mai avem și noi o opinie. Una de genul “ia mai du-te-n mă-ta, lasă-mă să-mi văd de viață!” Dacă, înainte să ne mai înjurăm unii pe alții am respira o dată adânc și am număra până la cinci, poate am evita să mai stârnim multe din polemicile inutile care nu doar că nu aduc nimic bun, dar ne mai ocupă și timpul în mod inutil. Poate nu ar fi rău să ne mai vedem de viața noastră, pentru că ei au, cu siguranță, grijă de viețile lor.
Poate ar trebui să ne preocupe mai puțin problemele lor și să ne vedem de problemele noastre. Și să reînvățăm să zâmbim, să ne jucăm și să sperăm.
