Am câteva zile de concediu (o restanță de anul trecut), așa că mă delectez cu lecturi de plăcere. Una dintre acestea a fost „Domni și Doamne”, cartea Martei Petreu, o scriitoare la care țin foarte mult. Din multe motive, și nu am să le înșir chiar pe toate, ținând de opera ei, dar și pentru că mă atrage tipul ei de personalitate, originală, puternică, un pic intimidantă, aș zice, prin anvergura ei. Pentru că are mereu proiecte majore, multe deja împlinite, concretizate în cărți valoroase, în studii și cercetări cu miză importantă, aceea de restabilire a adevărului, poziția ei, ferm trasată, fiind de partea cercetării și nu a mitizării. Marta Petreu este poetă, prozatoare, eseistă, jurnalistă, profesoară universitară de istoria filosofiei, editoare, șefă a prestigioasei reviste „Apostrof”, cu un profil distinct, de înaltă ținută intelectuală, care s-a impus prin publicarea unei impresionante serii de dosare dedicate unor figuri de primă mărime ale culturii române. O prețuiesc pentru toate acestea și o admir pentru curajul ei de a ataca frontal teme grele, controversate, cu potențial de scandal, unele dintre cărțile ei chiar stârnindu-l. Așa cum s-a întâmplat când a scris despre Eugen Ionescu, Nae Ionescu și Mihail Sebastian, despre Cioran. Și, într-un studiu recent, „Lucian Blaga între legionari și comuniști” îi face dreptate marelui scriitor, risipind zvonuri și făcând lumină într-o problemă de maximă gravitate. Nu, Blaga nu a fost de partea răului. Citiți cartea, cu o documentație solidă, cu argumente clare, și o să vă lămuriți.
Revin la „Domni și Doamne”, pe care o țin încă lângă mine, întorcându-mă la portretele atât de atașante dintr-un volumaș de buzunar, de care nu vrei să te desparți. Capitolul care mi-a reținut atenția, dar ce spun eu, m-a fascinat chiar, se numește „Doti”. Unde Marta Petreu scrie despre tulburătoarea poveste de dragoste dintre actrița Dorina Ghibu și Radu Stanca, poetul, omul de teatru, regizor, dramaturg, eseist. O poveste tragică, despre protagoniștii ei Marta Petreu spunând că au fost ca Tristan și Isolda. S-au îndrăgostit fără chip de scăpare, fără să bea un elixir magic, ajungând să se confunde unul cu celălalt. Și s-au căsătorit, devenind un cuplu visat ca o „cetate de artă și viață inexpugnabilă”. Doar că soarta n-a fost de partea lor, căsătoria durând doar unsprezece ani, între 1951 și 1962, când Radu Stanca s-a stins, la numai 42 de ani, răpus de tuberculoza contactată în copilărie. În afară de opera sa, asupra căreia a vegheat și s-a îngrijit să fie editată, Doti, Radu Stanca i-a scris acesteia „cele mai frumoase scrisori de dragoste din literatura română, imnuri care ating intensitatea sacră a Cântării Cântărilor” , spune Marta Petreu. Greu de contrazis, și am să reproduc, spre a vă convinge, un fragment de scrisoare: „Îți mulțumesc, iubito. Îți mulțumesc că exiști. Îți mulțumesc că trupul tău e tăiat de o mână de meșter. Îți mulțumesc că părul tău are culoarea frunzelor de măslin; îți mulțumesc că grumajii tăi sunt înalți și subțiri ca o turlă de biserică și că umerii tăi sunt rotunzi ca valul înspumat al mării; îți mulțumesc că sânii tăi sunt plini de vinul întremător al ciorchinelui pietros; că pântecul tău e ca un deal nins, pe care urcă turmele de miei ale zeilor; că ochii tăi sunt oglinda în care se înfrumusețează zânele, înainte de a ieși noaptea, în poieni, la horă. Îți mulțumesc! Îți mulțumesc că ești – și, pentru că, fiind, mi-ai dat prilejul să fiu; să fiu, mai presus de orice, al tău, parte din tine, Radu”.
Voi reveni, pentru că e prea frumoasa povestea. Și pentru că tot suntem în luna cu sărbători ale iubirii.
Visând la o „cetate de artă și viață inexpugnabilă”
