Vinurile românești pot fi oricând un brand de țară. Are calități! Iar românii care au ales străinătatea în ultimii 20 de ani trebuie să vadă și ei acest lucru și să-l promoveze, pentru că străinii fie că o recunosc, fie că nu, sigur o văd.
Am auzit asemenea opinii la Festivalul de vin încheiat ieri în Bacău, la care spun „prezent”, de trei ani, cele mai importante crame românești, cei mai buni producători și distribuitori. Sigur, ei toți au interes să susțină asemenea idei. Dar nu au și dreptate?
Puterea de penetrare pe oricare piață a unui produs ține de mulți factori. Între ei se află și prețul, dar și calitatea, și cantitatea. Despre vinul românesc, un produs care nu prea ajunge pe marile piețe ale lumii, îmi vorbea un venerabil profesor univesitar, decan al unei facultăți de comerț. Fusese în SUA, unde a dus cadou câțiva litri de vin de la noi. Le-a plăcut tuturor celor care l-au gustat – oameni din marele comerț de peste Ocean. Păi, dacă le-a plăcut, de ce nu-l promovează pe piața lor? Nu au spus că nu, au întrebat doar: „Câte vapoare ne puteți livra într-o lună?”.
Păi, un vapor e un vapor, poate duce mult. Mult le trebuie și marilor comercianți, pentru că ei își fac socotelile lor, iar unde e vorba de bani nu-i de glumit.
Să fie oare România un mare funizor de vinuri? Statisticile spun că țara noastră are circa 180.000 de hectare cu viță de vie și astfel stă pe locul al cincilea în UE și pe locul al 11-lea în lume. În urmă cu mai bine de un deceniu producea 5,2 – 5,3 milioane de litri de vin pe an, dar în 2016 a avut numai 3,2 milioane.
Mult, puțin, măcar pentru piața internă tot ar fi destul. Numai vin de calitate să fie. Însă calitatea costă, iar oamenii de rând (și tare sunt mulți!) tot la poșircă trag. Sau ei n-ar trebui să mai pună gura pe vin?
