Cool, adică grozav, super, marfă, cum ar zice adolescenţii de azi, cărora spectacolul „Crocodil” le vorbeşte pe limba, pe înţelesul lor. L-am văzut în noul Studio Experimental „Petru Valter” al teatrului băcăuan (excelentă idee înfiinţarea acestuia!), împreună cu un grup de liceeni, aşa că am adoptat, din empatie, expresiile de mai sus, folosite de ei când ceva le place. Urmărindu-le reacţiile, am văzut cât de mult i-a prins povestea din piesă, cum au rezonat la ea, fiindcă s-au recunoscut în personaje, în neliniştile, în fricile lor, în aspra, tulburătoarea aventură a cunoaşterii de sine.
Piesa, scrisă de Elise Wilk, a câştigat Premiul I la Concursul de Dramaturgie de anul trecut, din cadrul Bacău Fest-Monodrame, şi a fost gândită, după mărturisirea autoarei, ca ultima parte a unei trilogii despre adolescenţi, continuând tematica din Pisica verde (un adevărat bestseller) şi Avioane de hârtie. Elise Wilk este o strălucită reprezentantă a tinerei generaţii de dramaturgi autohtoni interesaţi de subiectele actualităţii, de problematica socială, ea surprinzând în Crocodil, cu acuitate, fineţe analitică, dar şi cu multă poezie, întâmplări şi stări de spirit caracteristice dificilului prag de vârstă care marchează debutul adolescenţei. O zonă tulbure, confuză, angoasantă, cu întrebări, adesea bulversante, privind viaţa şi moartea, sentimentele, atracţia şi identitatea sexuală, diferenţa, fericirea şi nefericirea, singurătatea.
Îi vedem pe cei patru adolescenţi din piesă cum traversează astfel de stări, confruntaţi cu diferite încercări, cum suportă traume (pierderea tatălui, în cazul lui David), cum sunt asaltaţi de deşteptarea simţurilor, având mici fantasme erotice, şi cum li se cuibăreşte teama în suflet. Frica şi suferinţa, ca un „crocodil mic ce te muşcă de inimă”. Cele patru personaje sunt de fapt ipostazieri, voci interioare şi exterioare ale unui băiat, David, devenit un fel de spaţiu de rezonanţă ale unor existenţe diferite. Şi un receptacol al paralizantei frici de a da piept cu realitatea.
Pornind de la această poveste cu multe nuanţe, cu subtile observaţii ţinând de psihologia adolescenţei, regizorul Horia Suru a conceput un spectacol viu, proaspăt, armonios ca o compoziţie muzicală. De altfel, în multe dintre spectacolele sale, muzica „joacă”, e un personaj important. I-a fost aliat în reuşita acestei mici bijuterii, care este Crocodil, un foarte talentat scenograf, Romulus Boicu, care a imaginat un spaţiu extrem de eficient şi sugestiv, relevând şi potenţând sensuri. Şi a răspuns admirabil demersului său regizoral echipa de actori, alcătuită din Andreea Darie, Ştefan Huluba, Tudor Hurmuz, Mara Lucaci şi Dumitru Rusu, fiecare având o evoluţie aproape fără cusur.
N-am cum să zăbovesc asupra jocului lor în această scurtă cronică, dar am să spun că primii patru sunt foarte tineri, aflaţi la începuturile profesiei (Mara Lucaci e încă studentă) şi că au multă naturaleţe, totală dăruire şi seriozitate în ceea ce fac în spectacol, Dumitru Rusu fiind şi el foarte bun în rolul Tatălui. Despre care, băiatul său, David, spune că este astronaut, şi că e plecat în spaţiu, pentru că nu poate suporta durerea provocată de moartea lui. De altfel, în spectacol care este infuzat de o delicată poezie, tatăl reapare în final, strângându-şi în braţe copiii. Care au atâta foame de fericire, şi vor să scape de muşcătura micului crocodil.
Mergeţi să vedeţi frumosul spectacol al lui Horia Suru, sensibil, cald, tineresc şi foarte inventiv! O să fiţi plăcut surprinşi de felul în care foloseşte spaţiile, „invadându-l” şi pe cel al străzii din faţa teatrului. Pentru că, la un moment dat, de pe marile geamuri ale Sălii Studio, care dau spre centru, se ridică perdelele, trecătorii se uită curioşi la ce se întâmplă înăuntru, iar un actor cu o bicicletă, apoi un altul, ies în stradă, continuând o acţiune. Încântător moment, inedit, spectaculos, în care spaţiul de ficţiune şi cel real se amestecă, comunicând şi transmiţând o nouă şi proaspătă emoţie.
