Cu Dan Petrușcă, acest „creator rar de poeticitate”, „poet născut și nu făcut” (Constantin Dram), ai sentimentul că locuiești într-un Paradis… special, „ca un apostol ratat” care a înțeles „într-o zi că lumea/ este cam expirată”, că „războaiele încep și se sfârșesc/ convențional, lamentabil, anost/ iubitele se tot dezbracă pentru mine în fața oglinzii/ chiar nevestele mele își prind în cârlige/ tăcerile, pe frânghii, la uscat, pe balcon/ zeii au ajuns de mult personaje/ iar Dumnezeu e deja mult mai ieftin”.
„Oarecum anacronic” (Editura Limes, Cluj, 2018), noul său volum de poeme, cu un discurs care „îi reinvestește pe antici, pe renascentiști, îi reapropie pe moderniști de postmoderniști”, are forma „tratabilă a unei tristeți numai de el știută și asumată profund”, după cum admirabil sintetizează prefațatorul, criticul și istoricul literar Constantin Dram. „Ludic serios” (Carmen Mihalache), el străbate, ca un Don Quijote, când imperii pe care, cu invidie, le-ar revendica un Emil Brumaru – „și-acum, chiar acum, într-o/ cameră în care lumina vine/ de pretutindeni, ea se dezbracă/aruncând hainele incendiate/ de pe trupul de promoroacă/ umeri sfârcuri buze moi/ țâțele sunt doi broscoi/ pântec surd buric smerit/ șarpe lung încolăcit/ unghiul coapselor la ea/ mârâie ca o cățea/ trupul ei mă geme hâd/ mor acum și vreau să râd”–, când teritorii pe care numai el înfige steagul, ca un aventurier al marilor începuturi: „însă din iureșul de mașini în foșnetul acesta metalic/ de pietoni de care și moartea se sperie/ dintr-o dată îmi răsare în minte/ un sonet de Pierre de Ronsard/ ceva din Iubirile lui/ pentru Casandra Maria Elena pentru una/ astăzi aproape că nu mai contează/ așa cum era alintată frumoasă trufașă/ căreia nici nu putea să-i treacă prin cap/ că peste câteva sute de ani/ eu voi afla despre ea că a fost/ de la el dintr-un vers”.
Când (auto)ironic – „Pentru că n-am nimic de făcut/ și mă pregătesc de-o vacanță perpetuă/ sunt ceva mai vesel decât/ un câine bolnav și flămând/ umblu prin piața din sudul orașului după/ cățeaua asta de poezie/ care se-ncurcă printre picioarele piețarilor” –, când frate de cruce cu lihtisul unui Casanova postmodernist – „am avut o noaptea ca naiba/ ne-am ținut în brațe, o vreme/ spre dimineață, eu și femeia am tot tresărit/ fiecare în partea lui de pat/ am dormit pe sponci amândoi/ luna a lătrat toată noaptea, departe/ și nu voi putea desluși în ce fel/ dragostea aceasta miroase a hoit/ a gin tonic/ sau a miresme de floare înfierbântată”– Dan Petrușcă, acompaniat ba de „un înger beteag”, ba de niște domnișoare care „erotic mecanic oftează”, mărturisește: „mi-a ajuns cuvântul cu silă pânʼ la os/ și simt enorm/ și văz monstruos”.
Universul poematic petrușcian, locuit singurătăți („nu e nimeni cale de trei zile”), bâjbâind tulburător de estetic „sub fusta metaforei”, cu ani „rătăciți dispăruți decapitați îngropați sub pat” și tăceri care „latră prelung prin pereți”, cu îngericare nu „mai răspund la salut” și un Dumnezeu care „,s-a retras în camera lui” e doldora de absurd și de vânătăi: „Tu nu vezi că ai praful de un deget/ pe suflet că Ion este John/ că Maria este Mary că Elena este Helen/ că la sfârșit de săptămână e week-end/ iar șmecherul e înțelept, că nu ai/ nici sfârșit nici măcar început/că priviri și vorbe și gândurile put/ și doar sentimentul de fluture ars/îți locuiește spinarea”.
Pentru pudibonzii de serviciu, discursul său liric ar putea avea și accente licențioase, dar, după ce Gustave Courbetne-a dăruit celebrul tablou „Originile lumii” (1866), nici licențiozitatea nu mai e ce a fost. Dan Petrușcă reconstruiește Lumea și Sinele ca pe o tulburătoare/ provocatoare poveste de dragoste în care nu e loc pentru ferfenițe de suflet, ci doar de incertitudini seducătoare, de chemări de prăpăstii și de absurd care întemeiază esențe: „poate că n-ar trebui să mai scriu/ cu cât mâzgălesc mai mult despre dragoste/ cu atât iubesc mai puțin/ uite, sunt hotărât să-mi pun pe pervaz/ picioarele pântecul mâinile respirația/ limba vederea auzul cuvintele/ toate sub formă de firimituri/ și așa, ciugulit de păsări, îmi spun/ că de dragostea mea cineva are totuși nevoie”…
După ce-am citit și „Oarecum anacronic”, am priceput și mai mult de ce Nora Iuga mi-a spus că-i este drag poetul Dan Petrușcă…
Ion Fercu
„Tu nu vezi că ai praful de-un deget/pe suflet…”
