13 aprilie 2024
Actualitate,,Trinitatea țarină-țară-țăran, fără de care ne-am dispersa în neant, este adevărata avuție...

,,Trinitatea țarină-țară-țăran, fără de care ne-am dispersa în neant, este adevărata avuție a neamului”

  • Interviu cu Diana Dobrița BÎLEA, scriitoare

Ce valoare are pentru dumneavoastră cuvântul  pe care-l sculptați în operă?

  • Cuvântul este o imperisabilă, inepuizabilă „făptură specifică” (Noica) în al cărei înlăuntru subtil chem spre ființare împreună semeni de-ai mei. Cuvântul poate avea forța unei epifanii. Lui îmi supun eu izvoditorii îngeri și lui îi dedic cântecul vieții mele. Nu e întotdeauna ușor să aduci din nemărginitul limbii române acele cuvinte care să izbăvească de zbuciumul ordinarului pe omul zilelor noastre atât de vulnerabil, asuprit de multe mode ce nu țin de intimitatea spirituală a poporului nostru. Mărturisesc că intru cu sfială sub acoperământul cuvintelor când caut infinitezimalele, profunditățile și înălțimile ideii cu care urmează să mă înfățișez celor ce o vor citi în cartea mea. Alegerea cuvântului potrivit – care să aibă doza lămuritoare de utilitate și farmec – este o responsabilitate de care îmi dau seama tot mai mult și care, dacă nu mă sperie mereu, mă ține vrăjită în incomensurabilitatea deplinului nădăjduit cu toată energia preaplinului meu.
  • Cine vă este lipit de suflet: Fiul Risipitor sau Fratele său?
  • Câți dintre noi nu ne-am regăsit mai degrabă în Fiul Risipitor decât în Fratele său?! Deși Fratele este ceea ce se cheamă un om împlinit, care pare să merite toată admirația mirenilor, care a respectat normele și a reușit să-și dovedească hărnicia, maturitatea, corectitudinea, disciplina etc., nu poate să se bucure împreună cu tatăl de întoarcerea acasă a mezinului. Dimpotrivă, și-ar dori ca acesta să fie pedepsit, să fie tratat cu furie și dispreț de părintele lor. Faptul că tatăl șterge cu buretele eșecul fiului și îi sărbătorește întoarcerea acasă ca unui om de ispravă îl supără pe Frate. De ce? Oare nu ies astfel la iveală frustrările inerente ale unei vieți corecte, dar lipsite de trăire adevărată, de bucurii intense, de emoțiile riscurilor de tot felul? Unde e iubirea de frate? Înțelegem astfel că n-a avut șansa de a cunoaște iubirea profundă, cu frumosul, compasiunea, iertarea, sacrificiul etc. pe care le implică aceasta, pentru că iubirea transcende tot, poate tot. Iubirea e Dumnezeu. Fiul Risipitor a riscat și a trăit, a iubit, a îndurat foame și umilințe, a fost deschis și a înțeles rostul lumii, și-a învățat lecțiile. În timp ce Fiul Risipitor își recuperează omenescul și sinele prin smerenie, Fratele, cu mintea și inima întunecate de succesul personal, are de învățat adevărata lecție a corectitudinii umane, aceea care nu se poate manifesta în afara iubirii. În ceea ce mă privește, Tatăl n-ar putea să-mi spună, ca fiului său mai mare: „Tu totdeauna eşti cu mine”…
  • Stați uneori la taclale, la o șuetă cu Dumnezeu?
  • Uneori mi-am închipuit că Dumnezeu este numinosul pe care augurul fanteziei mele îl întrezărește în zborul și în cântecul păsărilor, alteori am crezut că este Tatăl nostru, Părintele Creator și iubitor al lumii și al oamenilor, așa cum ni l-a revelat Mântuitorul. Indiferent de ceea ce am crezut la un moment dat, între mine și El n-a existat o relație de amiciție, de bună vecinătate, de capitalizare și dezbatere împreună a ultimelor mici întâmplări personale sau de prin împrejurimi. Nu persoana lui Dumnezeu, pe care nu-L pot vedea, mă fascinează, ci palpitul înalt pe care-l dislocă în mine emoția întâlnirii cu El pe aleile interiorității mele. Atunci nu-L cert pentru nedreptățile din jur, nu negociez prin rugăciune cine știe ce dorință, ci tac și mă arunc în brațele Lui. Această îmbrățișare metafizică mă conectează la Iubire și, o vreme, simt că nu mai vreau nimic altceva.
  • Raiul și Iadul sunt utopii sau variantele doldora de real ale viitorului dumneavoastră habitat?
  • N-aș da Raiului și Iadului semnificația veșniciei, deși Mântuitorul a spus: „Duceţi-vă de la Mine în iadul cel veşnic” şi „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, şi moşteniţi Împărăţia Cerurilor gătită vouă”. Ba mai mult decât atât, cred că raiul și iadul sunt niște stări și nu spații ale unei geografii pe care liberul om să n-o poată controla în niciun fel. Diversele stări de suflet și de conștiință ne duc uneori, aici, pe pământ, în rai sau în iad atunci când ajungem la paroxismul unei emoții pozitive, luminoase, sau negative, întunecate. Dincolo, e doar Dumnezeu, nu există nici rai, nici iad. Iar Dumnezeu, cum s-a mai spus, e Iubire. Iată habitatul pe care mă pregătesc o viață întreagă – deși fără angajamente și combustii semnificative în acest sens – să-l accesez.
  • Când ați trădat, uneori, ce-ați simțit: satisfacție, ură, eliberare, regrete?
  • Am trădat neesențial și cu regretul instalat din chiar clipa actului trădării. N-am premeditat trădarea și nici n-am avut tăria să mă bucur de consecințele concretizării ei. Trădările care duc la clivaje dramatice, la încleștări devastatoare între părțile implicate aștern pentru vreme îndelungată sau pentru totdeauna aura lor de violență și cutremur peste viața celui trădat. Trădătorul este, în multe dintre cazuri, la fel de nefericit ca și victima sa – și vorbesc aici de un trădător cu destulă inteligență rațională și emoțională, de o persoană elevată, care se va elibera greu sau niciodată de fapta sa. Însă prostul trădător este capabil să bifeze trădarea ca pe o realizare personală, pentru că a folosit-o la obținerea ieftină a unui avantaj, sau ca satisfacție. Acesta nu poate vedea cu sufletul și tocmai de aceea e lipsit de compasiune. Are însă reflexele formate pentru a arunca peste întunecatele breșe create de el scuze mincinoase sau/și gesturi umile, aproape credibile, în stare să genereze în mintea celui trădat o punere sub semnul întrebării a existenței trădării înseși ori măcar a relei-voințe. Nu-i așa că-l vedem adesea nu prea departe de noi, de cercurile noastre?… Pe mine m-am trădat de nenumărate ori, ca să fie bine…
  • Dac-ați putea cârpi esențial ceva din zămislirea Facerii, ce ar viza acest  petic?

– „Dac-aș fi fost Dumnezeu”, ca să repet titlul unui roman tulburător al dumneavoastră, stimate domnule Ion Fercu, la momentul alungării din Rai n-aș mai fi blestemat pe Adam, pe Eva și tot neamul omenesc. Cioran credea că în Adam s-a manifestat deja încă din Rai inaptitudinea de a fi fericit și de aceea a ales cunoașterea în locul nemuririi. Așadar, omul ar fi găsit și singur drumurile impracticabile spre fericire. Nu mai era nevoie și de boli, și de durerea fizică, și de bătrânețe, care nu fac altceva decât să muște adânc din demnitatea umană.

  • Versul, fraza care v-au tulburat cel mai mult?
  • La 29 mai 1940, cu prilejul primirii sale în Academia Română, Liviu Rebreanu afirma, printre altele, în discursul său LAUDĂ ȚĂRANULUI ROMÂN: „Ţăranul e începutul şi sfârşitul”. Oricât ne-am împotrivi astăzi acestei aserțiuni bazându-ne pe faptul că inclusiv lumea satului este supusă în mod firesc tăvălugului schimbărilor, trebuie să ținem seama că trinitatea țarină-țară-țăran este adevărata avuție a neamului, fără de care ne-am dispersa în neant. Nu-i neapărat nevoie de un filtru afectiv prin care să privim realitatea, ajunge unul obiectiv.               


spot_img
spot_img
- Advertisement -

Ultimele știri