De câte ori deschid televizorul, pe vreun canal de stiri, vad numai lucruri care stârnesc oroare si groaza. Frica si cutremurare. Nici presa scrisa nu e mai prejos, articolele care baga spaima în tine fiind la ordinea zilei. Ce ma deranjeaza cel mai mult este tonul alarmist, apocaliptic, maniheismul, dupa care totul e doar alb si negru, nuantele fiind excluse. Or, esentialul în gândire sunt nuantele, disocierile, accentele etc.
Gândirea otova, în bloc, e periculoasa, deformeaza lucrurile. Pare însa din ce în ce mai greu în zilele noastre sa gasesti exemple de gândire rationala. Parcurg articole despre subiectul cel mai fierbinte, criza refugiatilor, si observ cât de aiurea sunt puse problemele, cu ce ton de panica sau de-a dreptul contondent, badaranesc si xenofob, de parca nu s-ar mai fi vazut asa ceva de la invazia popoarelor migratoare. Si nu prea înteleg de ce, ca doar scumpa noastra tarisoara nu e un loc în care chiar niste nefericiti de refugiati sa-si doreasca sa ramâna.
Ei vor Germania, tari avansate, cu nivel de trai ridicat, nu una în care nimic nu e asezat, e în fierbere continua, ca tulburelul. Caruia, acus-acus îi vine vremea, atât de asteptata de însetatii plaiurilor mioritice. Confuzia si balmajeala, autosabotarea, calcatul în strachini sunt practici curente la noi, de aici senzatia de baltire, de teren mlastinos în care te afunzi si nu ai cum sa mergi mai departe.
Coruptia, la toate nivelurile, a devenit un fenomen mai mult decât alarmant, încât unii vorbesc despre faptul ca ea este atât de înradacinata în fibra acestui popor, încât e imposibil sa o mai scoti de acolo. Dar de ce or fi insistând unii doar pe laturile negative ale acestui neam? De ce nu fac altceva decât sa se autoponegreasca, cu un evident masochism?
Ca prea sunt multe articolele în presa care scriu la modul jubilativ numai despre rau, prea numerosi combatantii furibunzi de pe forumuri care vorbesc cu profund dezgust si dispret despre o tara care e de ca….at si e „curul” Europei. Nu înteleg defel aceasta stupida voluptate în autodenigrare, aceasta paguboasa, perdanta mentalitate. Îl prefer pe lucidul si cinicul Caragiale, declarat ritos de alti români verzi, „arhicanalie”, om fara nici un Dumnezeu, acuzat de „leznatiune”, care spunea asa: „Nu, hotarât, neamul acesta nu e un neam stricat; e numai nefacut înca; nu e pân-acum dospit cumsecade”. Mai mult de un secol a trecut însa de la zicerea lui Caragiale.
Ca si de o alta, savuroasa, si vai, atât de actuala, care suna astfel: „Trebuie sa marturisim, cu toata parerea de rau, ca în administratie….uneori se fura foarte des. Un optimist ramas în slujba (zâmbind foarte blajin): Mofturi!” A curs multa apa pe Dâmbovita, a trecut multa vreme de când marele nostru satiric, ramas inegalabil, spunea cele de mai sus. Iar noi tot nedospiti am ramas, tot moftangii. Tot unii contra altora. De aceea nu scoatem capul din mizerie.
