Deșteptarea aniversează 34 de ani de existență. O face în noua sa variantă de publicație printată săptămânal. Și, firește, în deja consacratul format de ediție on-line de fiecare zi. 34 de ani! O viață de om. Sau chiar mai multe. Sunt viețile a zeci, poate chiar sute de mii de băcăuani care s-au regăsit, în toți acești ani, în și prin Deșteptarea.
Cu bune și cu rele. Ca-n viață. Generații diferite, ipostaze variate, autori diverși. Același numitor comun: Deșteptarea. În patru sau patruzeci și opt de pagini, în alb-negru ori color, zilnic ori săptămânal, pe print sau pe net: Deșteptarea. Iar povestea merge mai departe. Odată cu viața.
A noastră și a voastră. A orașului și a județului. 35, 36, 37… Și apoi 40, 41, gândindu-te cât de rotund poate să sune 50. Se apropie Sărbătorile de Iarnă. Vremea cadourilor. A urărilor și a dorințelor. Trag, ușor-ușor, funda roșie cu steluțe argintii de pe cutia verde a amintirilor. E o amintire dragă. Un cadou-urare-dorință. Dintr-un alt decembrie. Și dintr-o altă epocă. Veți înțelege, desigur. Așadar, spre finalul anului 1996, Deșteptarea, pe lângă cei șapte ani de existență, a sărbătorit și numărul 2000 al ziarului. S-a tipărit o ediție specială. Una cu adevărat de pus în ramă.
Țin minte că acel număr 2000 a ajuns, chiar în dimineața apariției, în platourile Matinalului prezentat de Florin Călinescu la Pro TV. Pe atunci, ce nu apărea la Pro, nu exista. Nu conta. Iar Deșteptarea conta. Dovadă că, în zilele în care s-a elaborat ediția aniversară, șefii redacției ne-au trimis pe mine și pe colegul meu Lucian Berdilă, la București, pentru a face un tur al publicațiilor de sport și a culege gânduri și impresii legate de Deșteptarea 2000. Prima descindere a fost pe Vasile Conta, la sediul Gazetei Sporturilor.
Din biroul secției „Internațional” tocmai ieșea directorul Gazetei, Ioan Chirilă. Ne-a întâmpinat cu căldură, chiar dacă nu eram decât doi mucoși. Cu vreo doi ani mai devreme, nea Vanea îmi acordase, cu generozitatea sa de boier, un amplu interviu pentru un alt cotidian al Bacăului, Ultima Oră. Asta după ce îmi oferise, fără să știe, o meserie. Cel care ne inspirase copilăria, adolescența și tinerețea a adresat ziarului nostru un mesaj scris. Când ni l-a întins, ne-a zis:
„Iar vouă, jurnaliștilor ce veți trece de anul 2000, vă recomand să vă faceți încă de pe acum o provizie serioasă de creioane și acuțitori. Va fi nevoie de ele, credeți-mă! Să nu uitați”. Sigur că l-am crezut: computerul începuse să înlocuiască atât dinții metalici ai mașinilor de scris, cât și plumbul tipografiilor, iar internetul făcea primii pași pe un drum fără de întoarcere. Și nu am uitat: cum să uiți o asemenea metaforă? Prin urmare, acum, la final de articol și de an, în amintirea lui Ioan Chirilă și a tuturor celor care, în toți acești 34 de ani, au trecut prin Deșteptarea pentru a rămâne în memorie, în suflete și în colecții, iau un creion.
Îl ascut- noroc cu rechizitele fiică-mii care are fix jumătate din vârsta ziarului nostru- și îl îndrept, ca pe o baghetă din ilice, spre ecranul computerului. Și subliniez, cu o linie imaginară, un titlu cât se poate de real: Deșteptarea 34.
