Din trecut… în viitor (I)
Nu ți se oferă des ocazia să stai de vorbă cu o personalitate aflată în elita mondială a oamenilor de știință. Cercetătorul băcăuan Emilian Dudaș, cum pare deja „normal”, este cunoscut și apreciat peste hotare și aproape anonim la noi. E drept, vine rar în țară. Timpul este foarte prețios. Fiind angrenat în multe activități științifice, și deseori pe drumuri, ține reuniuni și cursuri pe skype, în tren sau în aeroport.
„Eu nu fac experiențe, doar teorie. Calcule pe hârtie, pe calculator, de acasă, de la serviciu, din concediu.” Ultima prelegere pe care a susținut-o în România a fost anul trecut, invitat de onoare la cea de a cincea Conferință de Crăciun. Eveniment științific anual, organizat de Filarmonica „George Enescu“, în spiritul tradiției interbelice, a renumitelor conferințe ale Ateneului Român, aflate sub Înaltul Patronaj al Casei Regale. A fost dedicată aniversării a 25 de ani de la Experimentul ATLAS, de la LHC/CERN ( Organizația Europeană pentru Cercetări Nucleare – descoperirea unei noi particule subatomice formată din trei alte particule mai mici denumite quarci), aniversării a 5 de ani de la descoperirea Bosonului Higgs (numit neinspirat „Particula lui Dumnezeu,”) şi aniversării a 150 de ani ai Colegiului Național „Ferdinand I” Bacău (fostul Liceu Teoretic „George Bacovia”, pe care distinsul oaspete l-a absolvit în 1983).
Trecute vremuri
Întâmplător, am aflat că Emilian Dudaș, pe care apropiații îl alintă Adoni, a copilărit în același cartier în care locuiesc și eu, din zona Republicii. Acum este stabilit în Franța. Din aproape în aproape, până la a discuta prin telefon a fost doar un pas. A spus că vine în Bacău, două zile de Paști, și putem sta de vorbă. S-a ținut de cuvânt. I-am propus – profitând la maximum de timpul scurt – cât stăm de vorbă, să mergem să vedem unde a învățat. „Pe străbunica o chema Fecioru. Au avut pământ în zona de sud a Bacăului, în Cartierul Republicii, care se numea pe atunci «Domnița Maria», învecinat cu localitatea «Ferdinand», astăzi Nicolae Bălcescu. Erau considerați chiaburi. Stăteau într-o casă care pe vremuri era conacul mareșalului Averescu, care a locuit aici în timpul Primului Război Mondial, când armata era în Moldova.
Străbunicul a cumpărat-o de la el. Pământul l-a împărțit la toți moștenitorii. Și erau mulți. S-au făcut vreo 50 de loturi. Străbunicul avea 12 copii, fiecare cu câte 3-4 nepoți. Și-au făcut case. Peste drum de noi stătea fratele bunicului. Îl chema Macaru. Avea pământ până la aeroport. A trăit 99 de ani. Prin ’78 s-au dărâmat casele și ne-am mutat la bloc. După ’90, s-a mai retrocedat ceva, dar unde s-au construit blocuri s-a pierdut tot.” Ale valurilor vieții au făcut ca Emilian să vină pe lume… la Lupeni. „Tata e ardelean de fapt. A lucrat vreo zece ani ca medic în Hunedoara. M-am născut în acel orășel minier, Lupeni, în 1965. Am venit în Bacău cam prin ’68, mama fiind de aici. De la pod de la Narcisa și până la Metalurgica erau numai case. Era o familie imensă. Când se întruneau la un eveniment umpleau curtea.” A urmat Școala de Muzică, astăzi Colegiul Național de Artă „George Apostu” Bacău, unde a învățat să cânte la pian și în cor. „După aia am făcut și puțină muzică modernă. Mi-a prins bine mai târziu.” Înclinația spre științele exacte a început din liceu, de prin clasa a unsprezecea. Influență au avut și profesorii.
Nostalgia începutului
Pe la liceul Bacovia, astăzi Colegiul Ferdinand, nu a mai trecut de când l-a absolvit în 1983. Totul pare diferit, dar poarta și gardul arată la fel. Înainte de a intra, se oprește în fața Direcției Bazinale Siret privind clădirea de peste drum: „Aici, unde e pensiunea asta, îmi amintesc că era clădirea cu UTC-ul. Știu că odată am fost la Daciada, la tenis de masă. Făceam parte din lotul școlii. Eram copil. Am luat locul cinci pe țară și m-au adus aici și m-au felicitat. Nu știu cine era de la UTC, dar mi-amintesc că se intra prin spate.” Clădirile vechi și-au modificat destinațiile. „Sala de sport nu era aici! Mai este statuia lui Bacovia în spate, la intrarea profesorilor?”
Mergem să vadă. Găsește bustul lui Ferdinand I. Școala i-a purtat numele din 1892, până în 1948, când devine „Şcoala medie de băieţi”. Din 1967, până în 1997, s-a numit Liceul „George Bacovia”. E zi de sărbătoare așa că școala este închisă. Curtea din spate a rămas așa cum o știa, umbrită de copacii îmbătrâniți, dar falnici. „Aici erau atelierele unde făceam practica! Aici jucam baschet. Erau niște tribune lângă teren. Jucam și tenis de masă. M-am apucat iar de vreo doi ani. Uite! La intrare, în stânga, era clasa unde am făcut a noua și a zecea.” Privește în interior punând mâna streașină la geam. „După ce am vorbit la telefon să ne întâlnim, am încercat să îmi amintesc cum arăta liceul. Prima dată când m-am gândit nu mi-am amintit absolut nimic. După aceea, după o jumătate de oră – o oră, încetul cu încetul, au început să apară secvențe. Imaginile erau acolo, undeva.”
Între Est și centrul Europei
Studiază cu atenție avizierele de la intrare. „Se dă și aici? În Franța se cheamă bac blanc, bacalaureat alb?” I-am răspuns, da! La noi i se spune simulare. Are trei copii, două fete gemene și un băiat mai mare. „Fetele dau și ele bacalaureatul anul acesta. Sunt la un liceu franco-german. Am emoții. Învață bine, dar la facultate concurența este foarte mare, mai ales la Medicină. Băiatul este în anul doi. Francezii, pe lângă sistemul de învățământ obișnuit, au și un sistem diferit, de «Grandes Ecoles», un sistem de elită instaurat de Napoleon. Primii doi ani sunt un fel de ani preparatori, după care se dau examene. În funcție de rezultatele obținute poate alege una din marile școli. Cele mai bune sunt cele de Inginerie, cum sunt eu la École Polytechnique-Palaiseau, unde predau fizică quantică, fizică sofistică (eliberarea intelectuală de povara vechilor mituri și tradiții, n.r.), particule elementare. Mai sunt facultățile de Științe Exacte, de Economat Superior și alte câteva. După părerea mea, acest sistem distruge învățământul superior francez. Există și aici, nu generalizată, practica meditațiilor. Nu este un sistem egalitar. Parcă tot mai bine era când am făcut școala în țară. Avea acces oricine dacă voia să învețe. Eu am terminat cu media 10 pe vremuri. Am avut bursă tot timpul. Bursă de merit, bursă republicană. Se mai acordă burse?” La aceste universități mari din Franța au acces cam 5% din totalul de studenți.
„N-am plecat c-am vrut!”
Discuția decurge de la sine, cu o înșiruire firească a principalelor momente din viață, care i-au întregit destinul. „Am terminat în 1988, Facultatea de Fizică a Universității București. Până atunci exista noțiunea de prerepartiție la sistem. Cei cu Fizica de 5 ani și cei cu Fizica de 4 ani la profesori, primii 10 din București, împreună cu șefii de promoție de la celelalte 4 facultăți de profil din țară – Iași, Cluj, Timișoara și Craiova – făceau un an de specializare. Așa se chema! După aceea , toți din oficiu, primeau repartiție în cercetare. Trebuia obligatoriu să mergi 2 ani în industrie, după care ajungeai la un institut de cercetare din țară. În cazul meu, în ’88, cu o săptămână înainte de repartiție – care venea de la Minister, mi-a spus cineva din Institut că a aflat de la Valentin Ceaușescu, care lucra acolo, că nu o să mai fie nicio repartiție în cercetare. Nu-mi venea să cred. Și așa a fost! Am fost dezamăgit. Eu totuși eram hotărât să fac cercetare! Am fost un an și ceva în industrie, că eram obligat, la Combinatul Siderurgic Călărași. Recunosc! Nu am ajutat cu nimic acea întreprindere. De atunci s-a stricat complet sistemul.” Frontierele s-au deschis și au apărut alte oportunități.
„După facultate nu eram hotărât să plec în străinătate. Voiam să-mi fac doctoratul. Nu se putea așa repede la noi. După Revoluție am prins un post de cercetător la Institutul București, lângă Măgurele, secția Fizică teoretică. Erau anii de deschidere. Mă gândeam să-mi dau doctoratul la americani. Am dat niște examene și chiar aveam niște oferte. Nu mă gândeam la Franța. Dar între timp au venit francezii cu niște burse de doctorat, la Ministerul Afacerilor Externe. Am prins o bursă, după care am mai adăugat câteva și m-am gândit – chestie de comoditate – să nu mai dau și ultimul examen pentru America și să mai am de așteptat câteva luni. M-am dus direct în Franța. Atunci nu-mi făceam calcule pe termen lung. Dar nu-mi pare rău. Franța e mult mai aproape, și de stilul nostru, și geografic.” S-a căsătorit. Soția nu este româncă. „E de origine vietnameză de fapt, dar care a stat în Franța de mic copil. Locuim în mijlocul Parisului, într-o lume multiculturală. Personal nu am avut niciodată impresia că am fost tratat ca un strain. Niciodată! Deși am și acum am accentul specific românesc.”
(Continuarea, în numărul viitor!)
