Că tot a fost examenul de Evaluare Națională. Și că tot ne place să căutăm și să găsim vinovați- mereu alții!- pentru orice nu ne convine. Așadar, discuție între două absolvente de clasa a opta care tocmai au dat Evaluarea. Cele două au fost colege de clasă în școala primară. Una dintre ele și-a continuat studiile gimnaziale la un colegiu. Din păcate, la nota pe care a luat-o- nu mult peste 8- permanența la colegiul respectiv este pusă sub semnul întrebării. „Și ce faci?” o întreabă fosta colegă. „Acum, nimic. Dar nu-mi fac griji; se rezolvă mai târziu. Aranjează ai mei”. Textual. Prin urmare, în ciuda notei, se aranjează.
Așa cum se aranjează atâtea la noi. Simplu. Românește. Mârlănește. Un plocon, un transfer, un…. Frustrant este că totul intră într-o spirală a firescului. Fix acum un an, părintele unui elev care își paradise nota la examen îmi spunea, în linii mari, același lucru: „Ei, aranjez eu până la urmă”. Exemplele sunt cât se poate de reale. Și, dincolo de apetența pentru șmecherie, ne arată un aspect pe care refuzăm să-l acceptăm.
Din prea multă dragoste, din prea mulți bani sau, pur și simplu, din prea mult amor propriu, părinții distrug viitorul copiilor. Pun o presiune extraordinară pe ei, evită să le înțeleagă nevoile și să le încurajeze adevăratele pasiuni și calități. În plus, pretind ca propriul copil să reușească (îndeosebi profesional) exact acolo unde ei au dat chix. Iar când aceștia nu reușesc, se recurge la aranjamente.
Și ne mai mirăm de ce o parte din copiii de azi devin adulții imbecili de mâine… Mai departe. Cu un alt exemplu. Foarte recent, la o festivitate de absolvire a clasei a opta, o elevă avea două sutimi sub media generală ce i-ar fi permis să se afișeze cu eșarfă de promoție. Nu era singura cu două sutimi sub prag. Dar a fost singura care, în ciuda mediei insuficiente, a purtat eșarfa. Ba chiar cu emfază! Pe bune?!? Cui Dumnezeu îi pasă de un rahat de eșarfă? Cum cui? Evident, părinților, care au făcut toate demersurile ca progenitura să-și pună, în mod nemeritat, eșarfa.
Mai mult, mama puștoaicei a și urcat pe scenă pentru a ține un discurs despre binefacerile actului educațional și alte ipocrizii de genul ăsta.
Mai vreți? Mai avem. Acum un an sau doi, la o selecție pentru un proiect Erasmus cu temă generoasă și interese meschine, o elevă a fost selectată exclusiv pe bază de dosar.
Nu e o figură de stil: în lipsa calităților, a primat dosarul doldora de adeverințe și, probabil, nu doar de adeverințe. Și în cazul acesta mămica și tăticul, dar în special mămica s-au ocupat să aranjeze voiajul de plăcere al plodului, chit că asta însemna tăierea de pe listă a unui elev merituos.
Lista exemplelor poate continua și nu doar la nivel de școală; găsim și în sport suficiente cazuri în care interesul și implicarea părinților le depășesc pe cele ale copiilor. Și depășesc, de multe ori, și limita corectitudinii și a bunului simț. Iar cel mai trist dintre toate este că, direct sau indirect, copiii devin complici, învățând că asta e calea. Dar cum altfel (ne-) am fi putut „aranja” într-atât de bine țara asta? Cum?!
