Un fost coleg de liceu, care a deținut și jilțul de prefect, m-a întrebat, dat fiind faptul că sunt profesor, dacă foștii noștri profesori (ai anilor ’70) ar mai putea profesa acum cu succes, date fiind, mai ales, invazia IT și valorile democratice noi ale discursului didactic. Un alt coleg, acum profesor, mi-a sugerat să întocmesc un clasament al celor mai buni / slabi inspectori școlari generali / inspectori școlari generali adjuncți din județul Bacău. Poposesc, deocamdată, cu gândul asupra primei provocări… Este un exercițiu de imaginație, desigur. Unii dintre foștii noștri profesorii au o vârstă înaintată, alții nu mai sunt… Să presupunem, însă, că aceștia ar avea vârstele anului 1970… Ar mai putea profesa cu succes?…
Liceul nostru pedagogic, din Bacău, avea la catedră (și) profesioniști desăvârșiți. Filologul Mihail Andrei ar putea fi, și astăzi, nu numai un mentor strălucit din punct de vedere științific, ci și din perspectivă metodică. Este, mereu, și un reper moral grozav. Willinger Manfred, profesor de educație fizică și sport, ca și colegul său Vasile Baltă, prin cultură, deschidere către uman și rigoare, prin profesionalism, ar putea îndeplini același rol. Nu-l pot uita pe prof. Gheorghe Poraicu, alt profesionist rar, care ar putea fi, și astăzi, un profesor de excepție. Ar fi acceptați / aplaudați de către elevi și colegi profesoara Mihăilescu, titulara catedrei de istorie, precum și Anton Ungureanu, profesorul de limba rusă… Doldora de suflet, Nina Nicolau și Vasile Damian, filologul și pedagogul, dar și plasticianul Petre Pinca sau matematicianul astronom Fânaru, ar fi printre aceștia. Ar putea fi întregită lista cu profesori de-ai mei din gimnaziu, precum Georgeta și Nicolae Mălinici sau Ioan Stan, dar și cu învățătoarea Elena Capșa. Dar toate acestea, veți zice, nu sunt surprize, pentru că – nu-i așa? – ce elev de astăzi n-ar vrea să-l aibă ca profesor pe anticul Aristotel, de pildă…
Desigur, există și excepții printre profesorii mei. Profesorul de psihologie, Nechifor, cu vorbulițele sale preferate („Vaco!”;„Tâmpitule!”), ar fi dat afară de la ore de către elevi. Ca și Alexandru Văleanu, profesorul de pedagogie, alt orfan de suflet. Prizoniera aroganței, Elena Cenușă, biolog, cea care arunca note de 1 fără nicio justificare, n-ar mai avea nicio șansă să profeseze acum. Veritabilul terorist al didacticii, latinistul Constantin Bejenariu, care nu excela nici științific, ar fi unul dintre cei recuzați chiar și de mine. Cred că nici profesorul Silion, care preda muzica instrumentală, n-ar mai putea emite pretenții de magistru.
Pe-atunci, unii dintre colegii mei erau maeștri ai interpretării, în comparație cu dânsul. Doctorul Valdman, care ne preda cursuri de igienă mai ales prin parcuri, așezând accente pe escapadele sale amoroase finalizate cu sărituri pe geam și pitiri prin șifoniere, ar fi ținta revistelor de cancan. Mă uitam, ca elev, la unii dintre acești foști profesori, cu ochii lui Karl Popper: „Acestor oameni, cu nimic mai răi decât alții, trebuie să li se construiască punți aurite pentru a putea ieși (din sistemul educațional; n.n., I.F). Atâta timp cât mulți dintre profesori sunt înăcriți, ei îi înăcresc și pe copii și-i fac nefericiți.” („Viitorul este deschis…”, Editura Trei, București, 1997, pag. 103).
În definitiv, ce-i trebuie unui profesor ca să reziste timpului? Mai întâi, să aibă știință de carte. Apoi, trebuie să fie locuit de responsabilitate și empatie, de valorile morale care oferă substanță fericită umanului din noi. Karl Gustav Jung, elevul lui Freud, rezuma astfel acest trebuie pe care-l invocam: „Ne amintim cu apreciere de străluciții noștri profesori, însă cu gratitudine doar de acei profesori care au atins simțămintele noastre umane. Lucrurile ce trebuiesc a fi învățate sunt în mod necesar o materie brută, însă căldura este elementul vital pentru creșterea plantelor și a sufletelor copiilor”.
