Am participat pentru prima dată la o activitate a Asociaţiei Surzilor din Bacău. Cu toate că a fost una aniversară, de bilanţ, unde au participat şi membri ai unor asociaţii cu rang naţional, reprezentanţi ai unor instituţii locale partenere, chiar şi un preot, preotul persoanelor cu deficienţe de auz, acolo s-au spus lucruri grave, de care nu ştim sau ne facem că nu ştim.
Sunt, în Bacău, aproape 1000 de persoane fără auz, majoritatea copii şi tineri, care trăiesc în izolare şi fără sprijin eficient, calificat, pentru a face faţă problemelor de integrare, de comunicare, educaţie şi interacţiune cu instituţiile statului.
Cea mai cruntă lipsă este cea a interpreţilor, în condiţiile în care există lege care obligă existenţa unui interpret sau a mai multora în şcoli, spitale, primării, instituţii judiciare, poliţie etc. O altă situaţie, cu implicaţii majore în educaţie, pregătire profesională, integrare în societate, este faptul că 90 la sută dintre aceste persoane sunt semianalfabete şi analfabete, deoarece gradul lor de înţelegere şi asimilare este foarte redus, fiind nevoiţi să înveţe după programa şcolară stabilită pentru elevi auzitori.
Nu există un program eficient de evaluare a copiilor cu această dizabilitate, locurile în şcolile speciale sunt foarte puţine şi la mare distanţă de domiciliu. Mai adăugăm la toate acestea condiţiile economice şi sociale precare în care trăiesc, deoarece le este încălcat grosolan dreptul la un loc de muncă, de a-şi căştiga existenţa, pentru ei şi copiii lor. S-a spus acolo că vom face şi vom drege, că este voinţă, dar nu sunt bani.
Bani sunt, cum să nu fie, dar nu ştim să-i chivernisim. Şi ei sunt oameni, societatea este obligată prin Constituţie să le asigure aceleaşi condiţii, plus cele specifice, ca oricărui cetăţean din ţara aceasta. Nu s-a putut acum 100 de ani, nu s-a putut acum 65 de ani, nu se poate nici în 2018. Dar când se poate?
