Despre cea mai veche cladire din municipiul Bacau, “Casa Vasile Alecsandri”, cum este cunoscuta de toata lumea, s-au scris, de vreo 20 de ani, sute de pagini. Presa locala, nationala, radioul si televiziunea au acordat spatii generoase, unde oameni de cultura (scriitori, arhitecti, poeti, istorici), juristi, politicieni sau din administratia locala, cetateni, au pledat pentru preluarea acestei case in patrimoniul judetului sau al municipiului, ca semn de respect pentru marele poet, pentru istoria noastra, pentru patrimoniul local.
Cu argumente istorice, juridice, apelând si la cele care tin de istorie literara, dar si de arhitectura, profesorul Ioan Danila, presedinte executiv al Asociatiei “Vasile Alecsandri”, a facut numeroase interventii la oficialitatile locale si nationale pentru ca acest imobil, monument istoric arhitectonic (din 1982, nu din 2005), sa-si recapete locul si destinatia cuvenita, casa memoriala, indiferent daca a apartinut sau nu familiei bardului de la Mircesti. Au urmat procese, mai sunt si acum pe rol, care au stopat sau incetinit luarea unei hotarâri definitive. Intre timp, imobilul a ajuns intr-o stare de degradare avansata (“Nici nu mai avem ce expropia” – ar fi spus presedintele CJ, la ultima sedinta de consiliu).
Cu ceva vreme in urma, profesorul Danila imi spunea ca visul este aproape sa fie indeplinit: mi-a promis presedintele Benea ca se va rezolva! Nu, nu se va rezolva, consilierii, la sugestia juristilor, au renuntat definitiv (motivul ar un proces aflat la Curtea de Apel Bucuresti), trecând responsabilitatea in gradina Consiliului Local, pentru o eventuala decizie pozitiva. Ca o gluma proasta, reprezentantul actualului proprietar a afirmat ca acesta este dispus sa doneze imobilul, cu conditia ca viitorul proprietar sa o mute, lui ramânându-i terenul, de unde, se intelege ca nu i-a trebuit niciodata casa.
Luni urmeaza votul in sedinta Consiliului Local, insa el nu va diferi de cel din CJ, daca ne luam dupa titulatura proiectului de hotarâre supus dezbaterii, dar si a exemplului recent cu alt imobil, casa lui Mircea Cancicov. Ce ar mai fi de spus? Nimic. N-am stiut, nu stim, nu vrem sa ne valorizam trecutul, mostenirea culturala, de suflet, atât cât mai este. Altii, italienii, francezii, nordicii sunt dispusi ca dintr-un ciob sa reconstituie, in intregime un monument, o casa memoriala, un palat, care le amintesc de originile lor, de patrimoniul lor cultural, de radacinile unui trecut fabulos, pentru a-si defini prezentul si proiecta viitorul.
Acest lucru se asteapta acum de la legislativul local. Este ultima sansa de a dovedi ca nu este si nu va fi partas la ingroparea definitiva a unei marturii ce ne-ar inobila moral, spiritual si cultural.
