Se spune că învăţătorul este acela care face să crească două idei acolo unde există doar una, el îţi deschide uşa, însă tu însuţi trebuie să treci prin ea. Mi-am amintit aceste lucruri, după ce am stat de vorbă cu un învăţător, care, de la început, m-a cucerit cu sinceritatea şi consistenţa gândurilor care-i animă activitatea de la catedră, justificând pe deplin afirmaţiile de la început. Şi tot el mă îndeamnă să scriu cu litere mari: ÎNVĂŢĂTORUL. Pentru el, a fi dascăl nu este o meserie, ci o vocaţie: o ai sau nu o ai.
Citiţi rândurile de mai jos şi o să vă convingeţi că noul meu prieten, Costel Cutur, profesor pentru învăţământul primar la Şcoala Gimnazială „Spiru Haret”, înnobilează această profesie, „gândul lui este un pelerin care bate la poarta lumii”. (G.B.)

„A fi învăţător este o onoare pe care destinul mi-a dat-o încă de la frumoasa vârstă de 20 de ani când, terminând liceul pedagogic, mă ridicam din banca în care până mai ieri fusesem elev, pentru a-mi ocupa locul la catedră. Era un vis pe care îl jucasem cu naivitate în copilărie şi care se născuse din admiraţia pentru învăţătoarea mea, doamna Elena Lupu. Trecută astăzi în nefiinţă, a rămas vie în cele mai frumoase amintiri care mi-au rămas din acele vremuri, când chipul ei blând îmi era centrul întregii lumi. De la ea am deprins dragostea pentru cărţi şi îmi aduc aminte că citeam pe nerăsuflate tot ce-mi trecea prin mână, încât uitam şi cursul timpului…Tot de la ea am deprins a scrie versuri şi nu era bucurie mai mare decât să primesc zâmbetul plin de bunătate al învăţătoarei mele, ori de câte ori îndrăzneam a-i arăta născocirile mele literare.

Bucuria de a îndruma şi de a fi martor la devenirea unui copil

Nu cred că există bucurie mai mare şi menire mai frumoasă decât aceea de a îndruma şi de a fi martor la devenirea unui copil; am văzut şi am auzit asta pe când eram elev, în privirea şi în glasul învăţătoarei mele, şi am simţit că am această chemare. Am urmat cursurile Şcolii Normale «Nicolae Iorga» din Botoşani, cu durata de 5 ani, învăţând de la acei oameni extraordinari care mi-au fost profesori nu doar să fiu un bun pedagog şi un specialist în domeniul educaţiei, ci mai ales să pun suflet în tot ceea ce fac. Se spune că fiecare om are menirea sa, iar pe mine destinul m-a adus pe meleagurile natale ale mamei mele, în comuna băcăuană Traian, unde am lucrat începând cu anul 2008. Şi, pentru că între timp a venit moda studiilor superioare, am început în anul 2010 cursurile Facultăţii de Ştiinţe din cadrul Universităţii «Vasile Alecsandri» din Bacău în specializarea «Pedagogia Învăţământului Preşcolar şi Primar». Poate că e felul nostru de a fi, al învăţătorilor, dar, cu siguranţă, este şi meritul profesorilor din Universitate care pun temelia învăţământului băcăuan: mi-a plăcut să fiu prezent la toate cursurile, facultatea fiind una la zi, chiar dacă în tot acest timp profesam la catedră. Am absolvit în anul 2013, în 2014 promovând examenul final pentru acordarea gradului didactic I.

Un bun pedagog este şi un bun părinte

Din 2016 sunt învăţător la Şcoala Gimnazială «Spiru Haret», şcoala în care am găsit o mare familie din care fac parte deopotrivă dascălii, elevii şi părinţii. Oricât de bune rezultate am avut la concursuri şi examene, pentru mine adevărata apreciere vine de la cei din jur şi mai ales din bucuria copiilor de la fiecare oră de curs. Fiecare zi, fiecare copil e o nouă provocare şi de aceea formarea noastră profesională, a dascălilor, este una continuă; eu personal consider că doar în acest mod vom putea excela în profesia noastră la înălţimea generaţiilor care vor veni.

Ca învăţător, sunt alături de copii în una din cele mai frumoase perioade ale vieţii lor, o perioadă în care poveştile încă se împletesc cu lumea reală iar jucăriile se mai strecoară discrete prin ghiozdan; cuminţi, aşteaptă pauza, deşi nu de puţine ori devin şi ele curioase de «mersul lucrurilor» şi ies timide să audă şi să vadă ce se petrece. Pentru a deveni mici şcolari în adevăratul sens al cuvântului, copiii trebuie să aibă încredere şi chiar să-l îndrăgească pe cel care le e învăţător. Un bun pedagog este mai întâi de toate un bun părinte, un om în grija căruia va rămâne copilul o bună parte din zi şi de la care va învăţa o mulţime de lucruri prin puterea exemplului.

Ca specialist în educaţie, învăţătorul are pe de altă parte o mulţime de roluri: el proiectează şi personalizează demersul didactic, selectează sau chiar elaborează materialele didactice, realizează actul educativ şi nu în ultimul rând reglează acţiunile sale viitoare în funcţie de evaluarea pe care o face continuu. Munca oricărui profesor nu constă doar în prestaţia propriu-zisă din faţa clasei, acesteia adăugându-i-se o parte nevăzută, de pregătire a lecţiilor, de a cărei temeinicie depinde reuşita deplină a demersului său. Oricât de abstractă pare descrierea pe care tocmai v-am făcut-o, nu vă faceţi griji; cei mici au întotdeauna grijă să «coloreze» orice moment al activităţii, spunând, cum ar fi, de pildă: «mi-e foame» – şi atunci întreaga strategie didactică devine lipsită de valoare dacă nu găseşti rapid soluţia unor astfel de probleme.

Dar timpul trece neobservat şi micii şcolari cresc, aflând că sunt capabili să facă o mulţime de lucruri, pe care nu cu mult timp în urmă le vedeau drept nişte «lucruri magice», doar în puterea celor mari – calcule matematice din ce în ce mai complicate, veleităţi literare, artistice, sportive şi tot ceea ce mai era ascuns acolo, în zestrea lor genetică. Învăţătorul, cu priceperea sa, îi ajută pe copii să descopere aceste comori şi să le pună în valoare. Ajungem astfel la cel mai important rol pe care îl avem noi, dascălii, indiferent de nivelul la care predăm: a-i învăţa pe elevi să înveţe. A-i forma elevului competenţe, a releva potenţialul de care dispune şi a-i oferi sprijin în devenire potrivit nevoilor şi aspiraţiilor sale este, în opinia mea, garanţia succesului său şcolar.

A fi educator este o adevărată artă

Cariera didactică a fost şi este înainte de toate o vocaţie. Încă de la începuturile învăţământului românesc de masă, când manualele păreau „cumplit meşteşug de tâmpenie”, dascălii cu har au reuşit întotdeauna să dea elevilor lor o bună educaţie, în pofida oricăror condiţii vitrege în care şi-au desfăşurat activitatea. Şi, să nu uităm, a fi învăţător mai înseamnă şi a-i învăţa pe copii să picteze, să cânte, să obţină diverse produse folosindu-şi abilităţile practice, să joace chiar un rol într-o scenetă, lucruri ce nu se pot face fără a avea o înclinaţie în aceste domenii.

A fi profesor, în general, nu poate fi privit doar ca o simplă meserie; nu e ca şi cum ai ieşit pe poarta unei fabrici, la sfârşitul unei zile de muncă, îndeplinindu-ţi planul şi uitând complet de acel serviciu până a doua zi. Rezultatele muncii noastre nu sunt imediate; ele se văd în timp şi sunt greu măsurabile, fără a avea un etalon veritabil. Învăţătorul trebuie întrunească acele calităţi care să asigure nu doar un transfer de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi de la educator la educat, ci să favorizeze dezvoltarea fiecărui copil în raport cu posibilităţile şi interesele pe care le are, în armonie cu aşteptările mediului social şi economic din care face parte.

Dacă la nivelurile superioare ale învăţământului elevul devine treptat conştient de ceea ce învaţă şi are o atitudine critică în raport cu modelele care i se oferă, în învăţământul primar copiii preiau modelul învăţătorului lor şi îşi construiesc personalitatea potrivit acţiunilor pe care acesta le desfăşoară. Nu putem vorbi aşadar de a educa ca despre o simplă meserie, unde apăsarea pe anumite butoane duce la realizarea produsului dorit, ci despre o artă a cărei valoare se exprimă la început în zâmbetul plin de încredere al micilor şcolari, pentru ca peste ani şi ani să se transforme în zâmbetul de mulţumire al celor care au reuşit în viaţă.

Societatea evoluează

Trăim într-o lume aflată într-o continuă schimbare ce avansează într-un ritm alert pe toate planurile, atât informaţional, cât şi tehnologic, social şi chiar ideologic. Mai aud uneori în jur spunându-se: „Pe vremea mea nu se învăţa aşa ceva!”; dar în acele vremuri nu exista telefonia mobilă, drone, tablete şi multe alte lucruri care au apărut brusc, parcă de nicăieri. Învăţământul, la rândul său trebuie să se adapteze şi totodată să progreseze, în pas cu dezvoltarea globală. Noi, cei care lucrăm în învăţământ, trebuie să ţinem pasul cu toate aceste schimbări.

Şcoala şi familia trebuie să acţioneze unitar

În cei 20 de ani de experienţă didactică de până acum, am constatat că fiecare nouă generaţie cere o regândire a demersului educaţional, adaptabilitate, formare şi perfecţionare continuă din partea cadrului didactic.

Perioada de timp în care am lucrat în mediul rural este o experienţă diversificată care îmi oferă repere orientative privind problematica abordării diferenţiate a elevilor. În timp ce elevii din mediul urban excelează mai ales datorită multiplelor resurse educaţionale de care dispun (medii de informare, cultură, divertisment), elevii din mediul rural se remarcă prin o mai atentă cultivare a tradiţiilor, prin priceperi şi abilităţi pe care cu siguranţă le-au dobândit în familie şi care se transmit din generaţie în generaţie. Fie că este în mediul rural sau în cel urban, un cadru didactic va găsi întotdeauna satisfacţia muncii sale dacă va privi prin prisma necesităţilor şi intereselor pe care le au elevii şi nu sub presiunea realizării unor obiective impuse.

Întotdeauna am lucrat cu plăcere oriunde am fost şi am căutat să fiu pentru elevi învăţătorul de care au nevoie. Ceea ce am învăţat însă, mai presus de orice, este că poţi face cu adevărat educaţie numai printr-o bună colaborare cu părinţii; şcoala şi familia trebuie să acţioneze unitar, să se susţină şi să se completeze reciproc. «Nu ştiu alţii cum sunt», dar eu am avut mereu bucuria de a avea elevi minunaţi, cu părinţi pe măsură. Iar celor care ar încerca să mă acuze de ipocrizie, le voi răspunde simplu: asta nu înseamnă că nu au fost şi momente dificile, ci că am fost mereu deschis, căutând rezolvarea problemelor şi am văzut în acele dificultăţi o lecţie de viaţă. Pentru că noi, dascălii, învăţăm mereu şi numai acest lucru ne poate ajuta să rămânem la fel de buni pentru fiecare generaţie, pentru fiecare copil în parte.

M-am obişnuit ca viaţa să se desfăşoare în mod alert

În afara activităţii propriu-zise pe care o desfăşurăm la clasă, fiecare dintre noi, cei care lucrăm în învăţământ, avem şi alte atribuţii, mai puţin ştiute, dar la fel de importante. Astfel, în acest an şcolar, îndeplinesc şi funcţia de consilier educativ, ceea ce presupune coordonarea activităţilor şcolare şi extraşcolare care se desfăşoară în şcoală. În această postură sunt în contact permanent cu proiectele educaţionale ale instituţiei în care lucrez, cu diverse programe, cum ar fi «Şcoala Altfel» şi în general cu toate activităţile ce se desfăşoară în afara orelor de curs, dar, cel mai important, în contact direct cu toţi elevii. Îmi face plăcere să mă implic în realizarea revistei şcolii şi particip cu entuziasm la activităţi alături de elevi şi părinţi, desfăşurate într-un cadru nonformal. M-am obişnuit ca viaţa să se desfăşoare într-un ritm alert şi dacă pe plan personal copiii mi-au crescut şi îşi urmează propriul parcurs în viaţă, acest fapt îmi permite să aloc mai mult timp şi energie celeilalte mari familii din care fac parte, şcoala.

Poezia a rămas în continuare pentru mine una din marile bucurii ale vieţii şi, fără pretenţii literare, îmi place să dau glas acelor simţăminte pe care mi le prilejuiesc diferite împrejurări ale vieţii. Am publicat până acum trei cărţi de poezie pentru copii şi îndrăznesc să sper că au adus puţină încântare în sufletul celor care le-au citit. În timpul liber, îmi place să călătoresc şi să fac drumeţii montane, căci nu e alt loc mai minunat în care mi-aş dori să fiu decât în mijlocul naturii.
Pot spune dar că mă încântă ceea ce fac şi sunt mulţumit că am ales drumul care mi se potriveşte. Zi de zi, mă bucură reuşita fiecărui copil, astfel încât acesta a devenit felul în care îmi trăiesc viaţa. Iar dacă peste zeci de ani îmi voi reîntâlni foştii elevi şi voi vedea în ochii lor bucuria unei vieţi împlinite, voi fi mândru că le-am fost învăţător.”

„Un pelerin”, din volumul personal „Aripi”, 2016

Un pelerin mi-e gândul, bătând la poarta lumii
În fiecare zi să ceară bunătate,
Deschid din când în când şi-l iau în casă unii,
El îi îmbrăţişează şi merge mai departe.

Pe drumuri neumblate neobosit colindă,
S-adune bucurii şi alte frumuseţi,
Să le prefacă-n soare, ce-apoi să îl aprindă
Pe cerul de visare al altor dimineţi.

Nu-i stau în cale munţi sau ape-nvolburate,
Răzbeşte orice vânt, nici ploaia nu-l opreşte,
Fiindcă îşi ia puterea din lucruri minunate
Şi orice încercare mai tare-l întăreşte.

N-aşteaptă recompensă, un zâmbet îi ajunge
Pentru a şti că drumul nu i-a fost în zadar,
Din suflet orice umbră doreşte să alunge
Căci asta i-e menirea şi-acesta-i al său har.