Agitatia care a marcat campania electorala, ziua alegerilor si urmatoarea, in care s-au definitivat rezultatele, a disparut ca si cum nu ar fi fost. Ne-a placut un pic, de ce sa nu recunoastem, caci orice competitie ne ajuta sa ne simtim un pic mai vii.
Facem evaluari, pariuri, iar la sfârsit ne bucuram sau suferim alaturi de concurentul preferat. Pentru câstigatori, insa, adevarata suferinta abia incepe. Au fost investiti, aplaudati, pupati, au facut cinste, ce mai, ca la nunta, apoi a venit ziua a doua. Cea in care se trece de la felicitari la probleme.
Grijile primarilor din mediul urban, unde incasarile sunt indestulatoare, sunt cum sa atraga oameni devotati si cum sa cheltuiasca banii prevazuti in buget, care intra prin Directia de Taxe fara ca ei sa faca vreun efort. Cu totul altfel stau lucrurile la tara, unde nu exista fabrici de avioane, combinate de cherestea, firme de constructii, supermarketuri. Pentru primarii de comuna, principala grija e cum sa faca rost de bani.
“Vom incerca sa atragem investitori”, “sa infiintam locuri de munca”, sa stimulam cresterea economica, au spus edilii. Suna bine, dar ce investitor se duce la marginea judetului, unde nu exista muncitori calificati, nici necalificati, caci tinerii s-au mutat in alte tari, cu sperante, cu tot, nu exista drumuri rezistente, pe care sa poata circula camioane de mare tonaj etc.
Micii investitori, cei care infiinteaza ateliere de productie, nu fabrici, mai cauta ceva: piata de consum. Veniturile primariilor rurale, constituite din impozitele platite de locuitori, sunt mici. Mai grav e ca nici fonduri nerambursabile nu pot obtine.
Un primar imi explica, revoltat, ca ghidurile de finantare nu au fost gândite pentru zonele defavorizate. Dimpotriva. Caci aici e buba: daca specialistii “guvernului tehnocrat” (multi, foarte multi si platiti de noi) nu vor gândi programe pentru dezvoltarea satului românesc, planurile edililor vor ramâne doar planuri.
