Am scris despre presă în ultima vreme și despre unul dintre profesioniștii ei de primă line, amintindu-mi, nu chiar din senin, pentru că este Anul Fellini, de ziaristul jucat de Marcello Mastroianni în „La dolce vita”. Un tip cu umori foarte schimbătoare, cu o privire când sclipind de viață, când înnegurată de melancolie. Marcello e acolo un ziarist monden, plimbându-se de la o petrecere la alta, toate cu aer decadent, desfășurate în decoruri uimitoare, baroce, flamboaiante, populate de personaje bizare, extravagante. Când Federico Fellini i-a dat să citească scenariul pentru „La dolce vita”, Mastroianni a fost izbit de asemănarea personajului său cu Platonov al lui Cehov.
Aceeași fragilitate psihică și disperare în încercarea de a găsi un sens, o rațiune vieții, de a-și justifica existența, aceeași goană după senzații și aventuri amoroase, totul pentru a-și acoperi golul interior. Despre filmul amintit, care a provocat un imens scandal, Fellini spune că l-a făcut din dorința de a se elibera de poveștile care zăceau în el și nu-i dădeau pace, împresurându-l, somându-l să le scoată la vedere. Nu l-a interesat, nu a urmărit să facă o satiră, nu a avut nicio intenție moralizatoare, defăimătoare. A vrut doar să surprindă viața care, în pofida a orice, are „o desfătare proprie, de netăgăduit”. Mă delectez citind mărturisirile făcute de marele regizor criticului de film Giovanni Grazzini, oprindu-mă la paginile în care el descrie întâlnirea cu actrița suedeză Anita Ekberg, recunoscând că titlul filmului „La dolce vita”, imaginea acestuia sunt inseparabile de superba blondă. Prima oară a văzut-o într-o fotografie format mare dintr-o revistă americană, și i s-a părut o puternică, magnifică panteră. Fascinat și aproape speriat, a exclamat:
„Dumenzeule, fă să n-o întâlnesc niciodată !” Dar întâlnirea, devenită legendară, s-a petrecut, și Fellini istorisește ce încântare, ce stupoare fermecată a trăit atunci. O senzație de incredibil „pe care o încerci în fața creaturilor excepționale ca girafa, elefantul, baobabul”. Cei care se aflau în preajma ei dispăreau ca „niște umbre în fața haloului unui izvor de lumină, pentru că ea era chiar fosforescentă”. A urmat o scurtă conversație în decursul căreia Anita Ekberg l-a întrebat despre scenariu, despre personajul ei (voia să știe dacă e pozitiv), fiind interesată și despre ceilalți actori din distribuție. Totul la modul foarte dezinvolt, sorbind dintr-un pahar cu un cockteil colorat și susurând cu vocea unei fetițe „guturăite”, ceea ce o făcea și mai seducătoare în ochii regizorului, total pierit în fața voluptoasei suedeze. Fellini declara, cu multă autoironie că, în acele momente, avea impresia că a descoperit ideile platonice ale faptelor, elementelor, într-o stare de îndobitocire absolută.
Amuzant este că, în aceeași seară, ducându-se repede la Marcello Mastroianni, acesta l-a ascultat oarecum tuburat, dar neîncrezător, condescendent, ridicând o sprânceană à la Clark Gable. Și mai amuzant este ce urmează. Când actriței i-a fost prezentat Marcello, aceasta, cunoscând bine bărbații, l-a tratat cu absolută indiferență, ceea ce a lezat profund orgoliul starului italian, care a răbufnit zicând că suedeza nu era atât de nemaipomenită. Concluzia lui Fellini: „Poate s-a simțit vexat, disprețuit: această strălucire de divinitate elementară, această sănătate de rechin cu spini, reflexul zorilor tropicali, în loc să-l exalte îl agasase pe bătrânul Snaporaz”.
