Dacă aţi vedea cum se judecă unele dosare de eroare judiciară, aţi spune că la mijloc e o conspiraţie naţională. Că statul face tot posibilul, prin toate pârghiile, să-i pună cu botul pe labe pe cei care îndrăznesc să ceară bani pentru anii de puşcărie făcuţi pe nedrept.
Procesele se poticnesc în tot soiul de excepţii, Finanţele pun piedici de tot felul, dosarele se plimbă aiurea luni întregi pentru că unii magistraţi confundă brusc penalul cu civilul şi nu ştiu cum să încadreze aceste acţiuni (de despăgubiri, deci civile), nu mai ştiu a cui competenţă de soluţionare este, iar alţi judecători invocă prescripţia acolo unde nici procurorii nu o văd. În paralel, în cealaltă tabără, a contribuabililor care s-au săturat să plătească pentru aceste erori, se cere de ceva vreme atragerea răspunderii magistraţilor. Şi aşa s-a propus modificarea legilor.
De fapt, în anumite situaţii, vorbim doar de o cosmetizare, cu schimbarea unor formulări, dar nu în punctele esenţiale, şi cu adăugarea altora care complică şi mai mult lucrurile. Ca exemplu, cum s-ar putea demonstra reaua-credinţă a magistraţilor?! Până la urmă, totul pare să fie praf în ochi. Şi o dovedesc alte reglementări care completează prevederile legale şi vin să pună alte şi alte piedici victimelor erorilor judiciare. Ca paranteză, trebuie menţionat că în ultimii 3-4 ani, cererile de despăgubiri pentru erori judiciare au crescut simţitor.
Au fost câştigate câteva, informaţia a circulat şi oamenii par să-şi cunoască mai bine drepturile. Situaţie periculoasă pentru un stat în care achitările sunt la un nivel ridicat. Şi cum în trecut, în baza hotărârii definitive de achitare, o persoană avea dreptul la o despăgubire pentru abuzul suferit, lucrurile trebuiau reglate.
Statul nu pierde niciodată, nu? Aşa că, de câteva luni, achitarea nu mai este suficientă. Hotărârea de achitare, dovada cea mai clară a nevinovăţiei, a unui eventual abuz sau eroare, nu e de ajuns ca să fii despăgubit. Lovitura de graţie a venit anul trecut, când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis un recurs în interesul legii cerut de o instanţă într-un dosar de eroare judiciară. Decizia, care trebuia să aducă anumite clarificări, schimbă profund tot ce este legat de cererile de despăgubiri. Conform dispoziţiei ICCJ, “caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicţionale. Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate”.
Şi astfel, s-a anulat toată suferinţa suportată de un om nevinovat şi s-au bagatelizat toţi anii petrecuţi în puşcărie pe nedrept. Sintagma “caracter nelegal” va cântări mai mult decât achitarea pe care ai aşteptat-o 7-10 ani, după un şir lung de procese costisitoare. Şi apoi, cine va aprecia “caracterul nelegal”? Un judecător, vizavi de sentinţa unui coleg?!
