Bancurile decente nu sunt un subprodus cultural. La originea lor se află gloria și decăderea, nașterea și moartea unei civilizații. Până și sobrii antici apreciau rafinamentul lor. Cea mai veche culegere de bancuri, care satirizează moravurile antichității romane, datează din secolul al III-lea/ al IV-lea d. Hr.
Anecdotele sunt zămislite în varii registre. În registrul absurdului, de pildă, avem interogații precum ,,Care este deosebirea dintre o rață?“ Dacă dorim ceva în genul SF-ului, avem: „Asistenta: «Domnule doctor, în sala de aşteptare e un om invizibil». Medicul: «Du-te şi spune-i că nu-l pot vedea acum»”. Putem opta și pentru stilul cultivat în universul eticii situaționale scoțiene: „Hoți înarmați dau buzna într-o bancă, aliniază clienții şi personalul la zid şi încep să le ia portofelele. Doi dintre funcționari sunt printre cei care urmează să fie jefuiţi. Primul îndeasă brusc ceva în mâna celuilalt: «Iată cei cincizeci de dolari pe care ţi-i datorez!»“
Recent, Elena Udrea ne-a dăruit un banc încropit din plămada absurdului. În esență, aceasta refuză regimul de detenție din România, considerându-l mizer etc. Absurdul zicerii mi-a amintit de un banc pus în cârca lui Dej. Vizitând mai multe pușcării, spitale și universități, acesta a decis să investească ceva doar în pușcării și spitale, unde pentru indivizi ca el șansa de a ajunge era cea mai mare. Ministereasa care a avut la degetul mic (și nu numai) regimul politic românesc n-a investit nimic în aceste instituții și acum se plânge. Ea urmează trendul sfidător al tuturor politicienilor care pentru tratarea unei gripe banale merg la spitale vieneze sau pariziene și al celor care, fiind trimiși după gratii, visează la o pușcărie de lux norvegiană. Îi înțeleg bancul. Curtată de doruri kafkiene, ne ajută să decriptăm și mai mult din esențele acelui ,,Care este deosebirea dintre o rață?“ Când ai, aidoma ei, un tezaur-japcă încă truditor la construirea unui cartier cu sute de apartamente de vis, numai kafkian poți trăi.
