Am avut o plăcută surpriză pe la mijlocul lui decembrie, văzând un spectacol al Teatrului „Victor Ion Popa” din Bârlad, venit în turneu în Bacău cu Unchiul Vanea, una dintre cele mai cunoscute şi jucate piese ale lui Cehov. Regia spectacolului este semnată de Ştefan Alexiu, actor la teatrul băcăuan, acum absolvent şi al cursurilor de regie de la Academia de Arte „George Enescu” din Iaşi, cu Unchiul Vanea susţinându-şi examenul de licenţă. Unul trecut cu bine, de apreciat fiind, în primul rând, curajul unui tânăr de a se apropia de un mare text al dramaturgiei universale. Se vede apoi seriozitatea abordării, analiza atentă a temelor din piesă, a relaţiilor dintre personaje, decupajul exact al scenelor-cheie, buna îndrumare a jocului actoricesc. Ştefan Alexiu nuanţează tema singurătăţii în multiplele ei variante (poţi simţi apăsarea acestui sentiment şi când eşti în braţele cuiva, spune el), şi se concentrează, totodată, pe lipsa de comunicare şi conectare, pe „trădarea, decăderea, dragostea reprimată şi furia care ies la suprafaţă, pe speranţele pierdute care duc, în final, la lipsa speranţei, a orizontului”. Personajele din piesă nu trăiesc, ele vieţuiesc doar, se amăgesc cu iluzii, abia de-şi târăsc zilele, afundându-se în ratare ca într-o mlaştină.Toate au acea nepricepere de a-şi trăi viaţa, „sfânta sfintelor”, cum o numea Cehov, revoltat pe neputinţa oamenilor de a simţi acest lucru. Umanitatea această simplă şi atât de umilă este privită de doctorulCehov printr-o lentilă măritoare, diagnosticul său fiind unul foarte exact: amăgire cronică, devitalizare, frică de schimbare. Stări care se văd în spectacol, cele mai multe personaje păstrându-şi cunoscutele caracteristici, doar Teleghin căpătând o altă dimensiune, pentru că Ştefan Alexiu şi-l imaginează ca pe „un duh al pădurii coborât printre oameni”, un fel de vizionar, întruchipat expresiv, convingător de Sorin Ghiorghe. Îi iese personajul şi lui George Sobolevschi, caraghiosul unchi Vanea, actorul jucând inspirat trecerile abrupte de la comedie la tragedie. Regizorul a gândit o distribuţie adecvată, echilibrată, cu Marcel Anghel în Serebriakov, mai viclean, mai cabotin parcă, arătând destul de zdravăn şi deloc bătrân şi ros de boală, cu Ramona Ananie, care configurează o Elena frumoasă, dar mai mult decorativă, pentru că e abulică şi mereu ezitantă, cu o sensibilă Dumitriana Creţu, pe deplin credibilă în Sonia, potriviţi în rolurile lor fiind şi Geta Cacevski, Bogdan Manolache (un Astrov tânăr şi arătos), Cătălina Rusu. Arată bine acum, trupa bârlădeană, revigorată, întinerită!
Este reuşită scenografia lui Sandu Maftei, reliefând ideea de izolare într-un spaţiu închis, ultima imagine, care se reţine, fiind a tragerii uşilor-grilaje la o mare colivie, în care Sonia şi unchiul Vanea îşi vor duce viaţa moartă, îndurând-o.
Spectacole în turneu. Viaţa în colivie
