„Toti politicienii nostri fac politica goala, de dragul politicii si de dragul scaunului decât de dragul culturii si valorilor noastre culturale.“ – Interviu cu poetul si omul de cultura Vasile Tarâteanu, din Cernauti
25 ian. 2012. In acceleratul Suceava-Bucuresti, il intâlnesc pe unul dintre cei mai mari aparatori ai românismului in Republica Ucraina – poetul, publicistul, animatorul cultural Vasile Tarâteanu. Nu pierd ocazia de a-l chestiona in legatura cu scopul deplasarii la Bucuresti, dar subiectul prim este altul. E a doua oara când discutam pe tema Casei-Muzeu „Vasile Alecsandri“ din Bacau. Descoperim destine comune: de douazeci de ani, comunitatea româneasca din Cernauti se bate pentru a institutionaliza Muzeul „Mihai Eminescu“ in casa lui Aron Pumnul. Cu sprijinul Guvernului României, initiativa va deveni realitate foarte curând. Din 1990, Bacaul se (z)bate sa-l repuna in drepturi pe Vasile Alecsandri la el acasa…
– Domnule Vasile Tarâteanu, pledati va rog, inca o data, pentru ca la Bacau sa existe Casa-Muzeu „Vasile Alecsandri“. Va spuneam ca este o ruina. Casa aceasta a apartinut vornicului Vasile Alecsandri. Bacaul, tara, Moldova, Europa au nevoie de un asemenea punct muzeal.
– Eu cred ca este sfânt fiecare locas de asemenea factura – casa care a apartinut, casele (nu-i numai una, a avut doua, mai multe)…
– Asa este.
– …deci casele care au apartinut marilor personalitati ale culturii, ale istoriei noastre, mai ales; nu atât al deputatilor politici, care n-au facut nimic pentru tara noastra, dar ale oamenilor de cultura, a lui Vasile Alecsandri mai ales, in cazul de fata; putem spune „intemeietorul literaturii române“. Impreuna cu Eminescu, ei au pus bazele si au dat frumusete acestei limbi de care noi ne folosim si ii multumim lui Dumnezeu ca o avem.
– Sunt claditori de limba, de spiritualitate.
– Sunt fauritori, putem spune. Si mai ales Alecsandri: e fauritorul Unirii Principatelor, este o personalitate de prim rang in cultura româna. Deci eu consider ca acele locasuri care au apartinut lor, unde ei au trait, anumite perioade, unde au scris, unde au visat, unde au suferit, unde au trait diverse clipe ale vietii lor sau au gândit si au pus la cale diverse actiuni si lucruri trebuiesc pastrate ca lucruri sfinte ale neamului nostru. Altii isi fac palate mari si nu au nicio insemnatate, pentru ca nu reprezinta nimic chiar daca sunt poleite cu aur. Dar o casa taranesca cum e asta, putin boiereasca…
– Da, boiereasca; un fel de conac.
– Aceste case trebuie sa fie focare ale culturii noastre nationale si trebuiesc pastrate. Din bugetul statului trebuie alocat pentru reparatia lor, pentru reabilitarea acestor cladiri, ca ele sa intre intr-un circuit turistic national si international. Dar pentru asta trebuie sa se faca si o anumita popularitate a importantei acestor lucruri. Ceea ce-n ultimul timp nu se face. Mai mult: toti politicienii nostri fac politica goala, de dragul politicii si de dragul scaunului decât de dragul culturii si valorilor noastre culturale.
– La Cernauti este Casa „Aron Pumnul“. Este un insemn al acestei locuinte. Prezentati-o, va rog.
– In primul rând vreau sa spun ca sunt foarte legat de casa aceasta. Sotia mea este directoarea Muzeului Literar Memorial „Mihai Eminescu“ din Cernauti, iar Muzeul urmeaza sa se deschida in casa lui Aron Pumnul, care se afla pe strada Aron Pumnul, numarul 19. Iata, exact in momentul de fata, am prins sa duc la Bucuresti un proiect de reabilitare a acestei cladiri, deoarece dupa perioada care a trecut (casa are aproape 200 de ani si de-abia se mai tine) se afla intr-o stare agravata. Au locuit in ea noua familii pe timpul lui Aron Pumnul, si in perioada sovietica au locuit patru familii, care au impartit casa si i-au schimbat interiorul. Acolo erau toate camerele: se trecea ca-ntr-o casa boiereasca, dar totusi casa de gospodari româneasca, bucovineana, frumoasa, din stravechea arhitectura taraneasca. Deci noi, acum, in acest proiect pe care-l duc…
– Unde anume il duceti? La Departamentul Românilor de Pretutindeni?
– Da, acolo, fiindca acum, pâna la intâi (februarie, n.ns.), se primesc proiectele. Si iata, acesta este si scopul acestei plecari a mele: duc acest proiect pentru ca sper sa i se aloce mijloacele necesare pentru ca anul acesta sa incepem. Noi timp de 20 de ani am luptat pentru eliberarea casei de locatari. Au fost scoase cele patru familii de acolo. Primaria cu chiu, cu vai a gasit spatii noi (si nu-i usor in ziua de azi ca Primaria sa dispuna de un apartament ca sa il puna la dispozitia a patru familii) si casa este in momentul de fata eliberata. Urmeaza sa gasim banii necesari pentru reabilitarea ei, pentru reparatia capitala, consolidarea peretilor si reconstituirea unor cladiri care au fost in spatele ei. Au fost niste anexe in care se aflau biblioteca gimnazistilor si camerele in care locuiau gimnazistii, printre care era si Mihai Eminescu; or Mihai Eminescu a locuit acolo, la Aron Pumnul. Si Aron Pumnul, când a murit feciorul lui (el a avut un baiat), l-a infiat pe Mihai Eminescu. Aron Pumnul, acolo, la Cernauti s-a cununat; acolo am gasit documentele de arhiva si am facut xeroxuri.
– Exceptional, exceptional! Sa va dea Dumnezeu putere!
– Si mai e un moment. Am gasit ca la acea biserica unde s-a cununat, tot acolo a fost si inmormântat, la Biserica „Sfântul Nicolae cel Vechi“. E o bisericuta de lemn, care cu parere de rau nu mai este considerata acum biserica straveche, ctitorie moldoveneasca, medievala, ci una cazaceasca, a cazacilor ucraineni.
– Aud acum ca autoritatile au acceptat ca acolo sa se deschida un Muzeu „Eminescu“.
– Au acceptat, slava Lui Dumnezeu!
– Si vorbiti despre Ucraina, nu vorbiti macar despre Republica Moldova…
– Da, e vorba de 20 de ani. Pâna la urma toate demersurile noastre, ale scriitorilor, ale intelectualilor, ale Societatii „Mihai Eminescu“ din Cernauti, ale celorlalte societati, ale Societatii Scriitorilor Români din Cernauti si altele au insemnat de-a lungul anilor demersuri catre conducerea Ucrainei, României, cu tratatele dintre ele. Când a fost vorba despre Ucraina, intotdeauna s-au pus probleme , dar pâna la urma iata ca avem locasul; ramâne sa-l restauram si sa avem acolo un muzeu literar memorial „Mihai Eminescu“. Avem exponate si cea mai mare bucurie acum pe care vreau s-o spun…
– Da, vom difuza acest interviu pe radio…
– …atunci vreau sa spun ca aduc sincere multumiri Academiei Române, conducerii ei, in special lui Eugen Simion, care este coordonatorul proiectului editarii caietelor lui Eminescu. Editarea caietelor lui Eminescu este cea mai importanta actiune culturala româneasca, proiect cultural românesc efectuat dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. Nu exista o alta lucrare mai importanta decât aceasta si aceasta straduinta, perseverenta a lui Eugen Simion, care a infaptuit acea dorinta extraordinara a lui Constantin Noica, a lui Nicolae Iorga, a lui George Calinescu…
– Petru Cretia…
– Si Petru Cretia, privind manuscrisele eminesciene.
– Sa dea Dumnezeu sa ne mai vedem poate, asa, pentru o clipa, sa credem ca va exista si Casa „Alecsandri“ la Bacau, macar pentru ca la Cernauti exista – va exista cu certitudine! – Muzeul „Eminescu“.
– Si putem stabili atunci un itinerar Bacau-Cernauti, sa gasim legatura in istorie. Pe lânga istorie, exista legaturi culturale foarte puternice cu familia Hurmuzachi, cum legaturi puternice exista intre Bacau, Cernauti si Iasi.
– Exact!
– Doamne-ajuta!
– Multumesc frumos! Doamne-ajuta! Sa ne vedem gândurile frumoase realizate!
A consemnat Ioan Danila (Transcriere: Ana-Diana Iorga)
SOS Casa “Vasile Alecsandri”: In Ucraina se poate!
