Scriam în una dintre edițiile Deșteptarea de luna trecută, că la a XX-a ediție a Olimpiadei Internaționale de Limbă și literatură latină Certamen Ovidianum Sulmonense, lotul olimpic al României a urcat din nou pe podium, continuând tradiția rezultatelor excelente înregistrate la această competiție. Performanța a fost realizată și de Sorana-Diana Plotogea, elevă a Colegiului Național „Gh. Vrânceanu” din Bacău, clasa a XI-a, laureată cu premiul al III-lea și premiul pentru cea mai bună traducere. Este doar unul din premiile obținute de olimpica noastră, care se declară îndrăgostită de tot ce înseamnă limba latină. Un exemplu pentru mulți, un copil frumos și sincer, pe care astăzi îl lăsăm să se prezinte… Pentru că meritul este al ei pe deplin! 

„Sunt sigură că multora «latina» li se pare o pasiune foarte curioasă și neobișnuită. Mie mi se pare cât se poate de natural, de familiar și de corect: risc să par prea fatalistă, dar tind să cred că mi-a fost scris, că nimic din viața mea până acum nu a fost întâmplător, încă din clasele I-IV. Uitându-mă retrospectiv, realizez că nu este o coincidență faptul că doamna mea învățătoare, doamna Luminița Bujor, este mama unei foste latiniste, Ioana Bujor. Datorez doamnei Bujor apetența mea timpurie pentru studiu, aceasta învățându-mă importanța lecturii, a lucrului și a efortului, dumneaei fiind cea care a sădit în mine sămânța succesului. Mai departe, m-au cultivat distinși profesori care mi-au oferit prilejul de a mă dezvolta, de a aprecia toate domeniile învățăturii, și care m-au pregătit pentru următoarea etapă a vieții mele – liceul. La începutul acestuia, latina nu îmi era deloc străină: sora mea, cu patru ani mai mare, a fost o latinistă de excepție, olimpică națională și internațională. Timp de patru ani am fost martoră a unui efort monumental, am privit sacrificiile depuse în slujba performanței și am observat, în detaliu, anatomia unei olimpice la latină. Natural, după acești patru ani observând laurii surorii mele, s-a născut în mine curiozitatea: voiam să înțeleg ce anume a făcut-o pe sora mea să se îndrăgostească atât de tare de latină. Și am înțeles, ulterior. Inițial am respins ideea de performanță la latină, fără măcar să îi dau o șansă, căci nu voiam să mai fiu comparată sau asociată, în acest sens, cu sora mea mai mare. Îl vedeam ca pe «blestemul fratelui mai mic». Tot ceea ce voiam, însă, era să iau note bune la latină. Din primele săptămâni de liceu am manifestat, involuntar aproape, un interes mai mare pentru această materie, doamna profesoară văzând în mine un anume potențial și propunându-mi să particip la etapa județeană a Olimpiadei de limbi clasice. Nu pot să descriu toate lamentările mele, dar pot recunoaște că o mare influență spre decizia finală a fost doamna profesoară Florentina Neculau, un model de ambiție, de patientia, de devotament: un magistru în adevăratul sens al cuvântului. Și iată că, după ce am încercat să mă lupt cu destinul, mi-a venit și mie rândul efortului și sacrificiilor. Mulți ar da «efortului și sacrificiilor» o conotație negativă, dar eu le-am privit ca pe adevărate bucurii, căci lucram cu plăcere, citeam cu plăcere, descopeream constant lucruri noi și cunoșteam, în fiecare zi mai în detaliu, atât frumusețea culturii clasice, cât și frumusețea care rezidă în studiul aprofundat al unei materii.

Greutățile și impedimentele întâlnite pe parcurs nu m-au oprit nicidecum, iar experiența olimpiadei m-a învățat că nu poate fi tot perfect, toate acestea ambiționându-mă și mai tare pentru viitor. Însă avântul meu nu era animat doar de ambiția izvorâtă din mine, ci și de modelele sutelor de latiniste ale doamnei profesoare, de imaginea surorii mele, de îndrumarea intensă a doamnei profesoare, de sprijinul nestrămutat al părinților și prietenilor mei, de competiția puternică (latinista, prietena și colega mea de clasă, Cristina Dorodici) și, nu în ultimul rând, de dragostea sinceră față de lumea latinității. Fiecare etapă națională rămâne o amintire specială, fiind rare ocazii de a întâlni oameni care împărtășesc această dragoste și de a ne simți bine împreună, elogiind, totodată, cultura clasică. Olimpiada și eforturile pe care le presupune m-au trecut prin gama completă de sentimente: fericire, dezamăgire, frustrare, speranță… și multe altele. În urma acestor multiple trăiri, am ajuns și la performanța unui premiu internațional-un vis, un țel (în mintea mea) atât de puțin realizabil. Realitatea acestui premiu încă mă lovește. A avea acest lucru în comun cu sora mea este acum o onoare, nici pe departe un blestem. Gândul că am reușit să continui o tradiție de familie, gândul că am reușit să intru în rândul latinistelor internaționale ale doamnei profesoare… mă emoționează, mă încălzește. Mulți factori au dus la obținerea acestui premiu, nu numai studiul meu, iar eu pot rămâne doar recunoscătoare în fața Sorții, care m-a adus în această familie, în acest oraș, în mâinile acestei doamne profesoare.

După trei ani de liceu, pot spune că la începutul clasei a IX-a, nu știam ce mă așteaptă. Un drum lung, pe cât de sinuos, pe atât de dulce. Olimpiada nu a însemnat niciodată o simplă competiție, ci a fost (și este) prilejul meu de a mă întoarce cu gândul și cu spiritul la trecutul de care m-am îndrăgostit atât de ușor: Antichitatea. Ovidius, Cicero, Caesar și mulți alți autori și filosofi antici mi-au devenit, cu timpul, prieteni, mi-au devenit profesori și mi-au adus fiecare un alt tip de fericire. Cuvântul «pasiune» nu este destul pentru a descrie ceea ce mă îmboldește, căci premiile, pentru mine, nu au fost niciodată scopul ultim. Cel mai mare premiu este simplul gând că am adus măcar un gram de onoare acestor mari nume latine, că am elogiat cum se cuvine amintirea acestor mari personalități, căci acestea, pe lângă faptul că și-au lăsat puternic amprenta asupra culturii și civilizației moderne, m-au format pe mine ca om. «Pasiunea» mea nu ar fi fost materializată în lipsa distinsei mele profesoare, doamna Florentina Neculau, care mi-a insuflat dragostea pentru limba latină și tot ceea ce înseamnă originile antice, care m-a ambiționat întotdeauna și a cărei îndrumare datorez premiile mele: premiul al III-lea și două mențiuni în cadrul «Olimpiadei Naționale de limbi clasice», premiul I și două mențiuni în cadrul Concursului Național «Certamen Ovidianum Ponticum», premiul al III-lea și premiul «Tommaso e Marcone» pentru cea mai bună traducere în limba maternă în cadrul Concursului Internațional «Certamen Ovidianum Sulmonense». Mă consider «omul potrivit la momentul potrivit», căci, cumva, de undeva, un noroc aparte s-a alăturat efortului meu. Până la urmă, audentes fortuna iuvat…”



PUBLICITATE