Am avut câteva zile de concediu, aşa că mi-am mai făcut ordine prin hârtii. Asta însemnând şi vraful de reviste, de care mă tot împiedic prin casă. Răsfoind o „Dilema veche”, dau peste un dosar cu o temă mereu actuală: Șmecherul. Iar unul dintre articolele de acolo are un titlu cu schepsis: „Șmecheria și hoția sunt a filei două fețe…”. Apropo de corupţia de la noi, una endemică.
Pe şmecheri nu i-am suferit niciodată. Pentru că ei acţionează pe furiș, pe la spate. Nu sunt oameni deschiși, care să accepte cu onestitate un dialog, fiindcă au mereu ceva de ascuns, vrând să profite de orice situație. Se fofilează și nu-și asumă nimic, iar limbajul lor este, cel mai adesea, unul criptic. „În loc de a fi o expresie a realului, gândurilor și simțirii, un mijloc de transmitere a cunoștințelor, cugetării și emoției, e mai ales un sistem de minciuni, o rețea de capcane și un zgomot de fond”, după cum exact definește Nicolae Steinhardt strategia șmecherilor. Supărător este însă că, la noi, acest tip uman se bucură de simpatie, vezi „miticismul”, atât de bine surprins de Caragiale. În cultura noastră, șmecherii sunt acceptați, tolerați, sunt acei descurcăreți priviți adesea cu admirație. Șmecherule, hoțomane, te-ai scos, ce bine te-ai descurcat!, auzim asta adeseori, spus la modul laudativ. Și ne-am obișnuit cu „fenomenul”. Mai ales că, de obicei, șmecherul pozează în tip simpatic, glumeț, băiat de viață, de comitet. Dincolo de masca aceasta se află, de fapt, lipsa de scrupule, nesocotirea bunului-simț și al oricărei morale. Șmecherul nu urmărește decât să ne înșele, luându-ne drept proști. Se ține numai de învârteli, se folosește de o mulțime de trucuri, de abureli, combinaţii, aranjamente, obținând, în final, cam tot ce vrea.
Şmecherii, descurcăreţii îmi sunt categoric nesuferiţi. Pentru că eu pun mare preț pe onestitate şi pe lucrul făcut temeinic, cu ştiinţă, dedicație, cu pasiune. Și pentru că am fost mai degrabă ceea ce se cheamă o fraieră, pierzând mult de-a lungul timpului, și material, dar și în investițiile mele de suflet. Ceea ce a durut cel mai mult. M-am lăsat ușor înșelată de oameni fără scrupule, meschini, calculaţi, josnici. Am știut să pierd însă cu demnitate, și să-mi păstrez echilibrul, făcând lucruri care mă interesează cu adevărat și mă împlinesc. Apoi, gândindu-mă la etimologia cuvântului fraier, care vine din germanul „freiherr”, adică „domn liber”, chiar mă declar, cu mare plăcere, fraieră. Și mă întorc tot la N. Steinhardt: „Omului liber (în cavalerism se confundă cu nobilul) îi pasă prea puțin dacă a fost șmecherit de un mișel”. Chiar așa m-am simțit întotdeauna, un om liber, căruia nu-i pot fi luate gândurile, sentimentele, trăirile, credințele. Nu mi-a fost niciodată teamă că voi fi păcălită, înșelată, și nu mi-am luat precauții în acest sens. Am mers prin viață fără garda ridicată, înfruntând totul deschis. Am oroare de viclenie (care e opusul spiritului, ținând mai curând de zona animalicului), ca și de așa-zisele viclenii, șmecherii femeiești. Detest tertipurile de orice fel, și mi se pare obositor să stai mereu cu frica de a fi înșelat, e degradant chiar, iar eu țin mult la demnitate. Apoi, nu e mai puțin adevărat că hoțul de hoț se teme, iar obsesia șmecherului este tocmai „groaza de fraiereală”. Neavând genul acesta de obsesii, eu rămân ce-am fost .. fraieră. Îi las pe alţii să fie deştepţi, vânând mereu oportunităţi. Descurcăreţi, nu însă şi oameni liberi.
