Este una dintre „dulcile miresme“ ademenitoare pentru cel ce pune „pe fiecare cuvânt/pecetea unei flori“, neliniştit că „nu mai e mult până acolo…“ (Să mergi prin câmpie). Puţine sunt dăţile când poezia este asemenea omului care a făptuit-o. Sergiu Adam (16.07.1936 – 26.02.2015) este geamăn cu versul său: a risipi vorbe, a distruge tăcerea cu zgomotul neavenit al frazelor echivalează cu indecenţa. Şi l-a luat aliat pe Ghiorghios Seferis, pentru a-i anunţa „Peisajul cu prinţesă“ (1987), în numele simplităţii ideale.
Poetul grec ne deschide ochii: „Cuvântul nostru l-am supraîncărcat cu atâtea muzici/încât s-a scufundat încet, încet –/ne-am sulemenit arta într-un asemenea chip/că faţa ei a pierit sub aurărie“. În atari condiţii, poetul băcăuan trăieşte o spaimă ancestrală, chiar dacă totul e o nălucă: „Se făcea că cineva/Parfumează cuvintele“ (Vis), pentru ca imediat să se replieze: „Nu fardez cuvintele, nu le-ndulcesc./Nu vând şi nu cumpăr himere./Adevărul e mult mai frumos/Decât orice metaforă“ (Confesiune). Altfel, peisajul e grotesc: „Şarlatani în pieţele publice/Ronţăiau vorbele mari şi-apoi le scuipau/Ca seminţele de dovleac/La marile manifestaţii sportive“ (Preistorie). Imnul are un singur destinatar: „Slavă eternă zeului Odicolon,/cel care parfumează străzile,/zilele, vieţile“ (Într-un vechi manual). Fără gânduri scolastice, poetul ne fereşte de verbalism: „Cuvintele mari –/Găuri negre în univers“. Riscul nesocotirii acestui adevăr e major, de unde şi povaţa: „Ocoleşte-le, teme-te,/În vidul lor/Poţi să te pierzi oricând/Fără urmă“ (Obsesie). Consecinţa e una singură: refuzul comunicării (în termenii lui Roman Jakobson, absenţa funcţiei metalingvistice).
Textul care deschide volumul din 1987 este o artă poetică: „Despre cuvinte nu vreau să vorbesc./Se insinuează în tăcerile mele,/Sînt megalomane,/Nu mă ascultă, se ceartă, bârfesc,/Deunăzi le-am surprins/Învăţând armonia şi contrapunctul/Nu de la privighetoare,/Nu de la mierlă,/Nu de la ciocârlie,/Ci de la leneşul, neînsemnatul,/Hulitul greier./Despre cuvinte nu vreau să vorbesc./Sîntem certaţi.// Altfel, toate sunt bune/Şi la vară va fi cald“ (Despre cuvinte). La seminarul de lexicologie de marţi, 3 martie a.c., am comentat cu studenţii acest poem, din prespectiva crezului artistic, aplicând trei grile de analiză: a teoriei comunicării (tehnica „şase factori“ şi funcţiile limbii), a arhitecturii pseudoepicului şi a „clepsidrei“. (Am respectat ortografia autorului, deşi aceeaşi poezie, în antologia din 1994 – Scrisori din Ţara cocorilor albi –, îl prezintă pe sînt lângă suntem.) În imaginea greierului l-am identificat cu toţii pe stihuitor, cel ce i-a amenajat un adăpost „În capătul spre seară-al unei case“ (Vacanţă) şi apoi l-a rugat pe Cel de Sus să-l ajute a-şi procura „pentru iarnă/Pâinea în podul uscat,/Lemne de foc, via-n cămară“, ca să poată „trece prin ziua de mâine cântând/Spre cealaltă vară“ (Rugă).
Când „Simţurile toate respiră vechime“ (Putna), când lumea contemporană îi este potrivnică mereu, poetul tânjeşte către îndeletnicirea istoricului, cel care „Tresare când dezleagă inscripţiile vechi/De parcă de departe, de cine ştie unde,/I-ar fi trimis în taină scrisoare de iubire/O tânără frumoasă, fecioară de neam scit“ (Arheologul, 1963). Dacă trecutul e cert, viitorul e sub semnul interogaţiei, căci „Atâta spaţiu-n urmă ne absoarbe/şi-atâtea întrebări când adormim/cu sufletu-nveliţi sub stele oarbe“ (Noi, fraţii mei). De aceea „Un semn de întrebare stăruie pururi/în ochii poetului/el însuşi/un semn de întrebare/în ochiul gigantic al lumii/fiind“ (Poetul).
Sergiu Adam şi-a pus întrebările cardinale ale lumii şi a dat răspunsuri pertinente, în locul nostru. Rămâne să le căutăm în cele câteva volume de versuri sau în paginile Ateneului, ca în urmă cu jumătate de veac: „(…) Omul – Şi totuşi moartea ta e necesară. Iarba (întristată) – Dar a ta? Omul (surâzând) – E uneori şi-a mea“ (Dialog, ian. 1965, p. 11).
