M-a sedus sistemul de învățământ din Japonia. Între altele, până la vârsta de zece ani, elevii nu dau niciun fel de test, întrucât în primii trei ani de școală cunoștințele academice nu sunt considerate importante. În această perioadă, accentul este așezat pe dimensiunea caracterială a personalității.
Caracterul, ca nucleu al personalității, reprezintă profilul psiho-moral al individului, care se manifestă în consistenţa relaţiilor interpersonale şi în activitatea sa, îl definește pe om ca membru al societății. Nu întâmplător, în cazul unor dezastre naturale, de pildă, solidaritatea manifestată de japonezi este una de excepție. Chiar și în politică, la ei, managementul are virtuți morale. Dacă în Japonia premierul și apropiații săi și-ar fi permis să sfideze restricțiile pandemice, ca în România (chef cu trabuc, băuturi alcoolice, fără mască etc.), împăratul, cel care-l numește pe premier, ar fi sugerat că trebuie recurs imediat la un harachiri (politic). În politica japoneză, rar se strecoară „lăcustarii” partidelor și cultelor, depravații sau cei care nu au performat niciodată în meseria lor.
Aztecii credeau că Huitzilopochtli, care era zeul Soarelui, cerea sânge uman pentru a se ridica în fiecare zi pe cer și că responsabilitatea lor era aceea de a-i dărui acestuia victime umane. Principalii candidați pentru acest sacrificiu erau prizonierii de război. Firește, obiceiul nu m-a încântat. M-a sedus, în schimb, altceva.
Atunci când comunitatea aztecă era pusă la grea încercare (mari cutremure, secete devastatoare, epidemii, pandemii etc.) cei oferiți ca ofrande erau chiar conducătorii, care primeau cu demnitate sacrificiul. La noi, potențialii ofrandiști politici, îmbogățiți din vânzarea botnițelor și accesoriilor pandemice, manageri jalnici, nu se lasă atinși de sugestiile mitologiei aztece sau de un onorant seppuku politic. Pastișându-l pe Sfântul Apostol Pavel, zicem amar: „Atunci când caracter nu e, nimic nu e…”
