A venit si recordul unui august cu temperaturi brusc scazute. La sfârsitul saptamânii trecute s-a inregistrat ziua cu cele mai putine grade Celsius, in termometre – de când se fac masuratori. Nu mai punem ca afara batea si vântul. Saracul peste a dat in raceala. S-a gripat pe fundul apei dupa socul termic, la tratament, in namol. Sa-si mentina cura de slabire la care a fost supus de vreme, toata vara, refuzând cu ostentatie invitatia pescarilor la ospat.
Am ajuns la Motoseni când se lumina de ziua. Rasarit ioc. Cerul arata plumbuit, cu amenintari de udeala, bazati pe prognoza care prevestea numai de bine. Dinspre marginea satului se auzeau bubuituri, cu ecouri ca de foc de arma. Aveam sa aflu mai târziu ca satenii alunga mistretii, de pe tarlalele cultivate, cu ajutorul unor „tunuri” improvizate, alimentate de la butelii de aragaz. Digul din beton era deja intesat de masini si corturi. Semn ca s-a stat peste noapte. Cei care au intrat cu masinile pe drumeagul din padure, dupa ploaia zdravana, s-au resemnat, pregatiti sa astepte ca hogasele sa se zvânte. Slaba captura de seara.
Câtiva carasi si un novac, la toata desfasurarea de forte. Speranta si-au pus-o toti in partida de dimineata. Impreuna cu Florin si Padre, ne-am asezat pe malul dinspre sosea, cam pe la mijlocul lacului. Ei cu lansetele, eu cu varga. M-am orientat pentru o partida la beldite – aici sunt mari si grase – numai bune de pus la marinat in borcan. N-am stat degeaba. Atentia ne era distrasa de ce se intâmpla pe dig. Acolo, aliniate la distante egale, cu si fara mijloace de semnalizare, lansetele au inceput in sfârsit, sporadic, sa dea semnale. Vedeam cum pescarii treziti din latergie, incep sa se agite. Macar sa vada cum sta in cârlig, capra, pardon… crapul vecinului. Nu puteam rata ocazia de a surprinde in imagini, câteva driluri, asa ca am lasat totul balta si m-am dus la ei. In stânga dealului, in zare, de marimea unor purici, o turma de mistreti, satula, intra in padure. Se facuse ora noua.
Slalom printre vergi
Am luat-o din capat, de la primele lansete. Adrian Dascalu se stie pescar de mic copil. E de loc din Helegiu, nascut in a treia zi de Craciun. Implineste douazeci si sapte de ani. Primii pesti: „pe la unspe-doispe ani, la un iaz, acolo la noi, in Helegiu. Stiti unde. Cum vii de la Deleni, peste deal dinspre Bârsanesti. N-am prins cu mâna. Era caras din ala mic. Dadeam la bat din varga de alun. Ma mai rugam de unu, altul, sa-mi dea un cârlig, un pic de fir.” Acum este dotat cu toate cele necesare. „Anul trecut, dupa ce am venit pentru prima data aici, mi-am luat ce trebuie. Mi-am luat si feder (montura pentru crap, caras). Toamna dau la stiuca. La pestisor viu. La «table» nu-mi place.” A terminat zece clase si nu s-a ferit de munca. Fire deschisa, putin patimasa când vine vorba de pasiuni. Cu toate acestea, nu manânca peste.
„Cea mai tare a fost o stiuca, de aproape trei kilograme. Dupa ce-am prins-o, a ros juvelnicul si-a scapat. Alta, am pus-o in juvelnicul unde mai aveam patru bibani. Mi-a tocat doi dintre ei. M-am mai interesat pe la unul, la altul, se merita sa investesti in scule si fire bune, daca ai pasiune. E mai scump dar se merita. Nu vii la pescuit cu facaturi.” Este viitor tatic. Ionela, sotia, a fost o singura data cu el la peste. Mai are un frate si o sora. Nimeni din familie nu mai are asemenea pasiuni. „Nu stiu de unde am luat microbii. Imi place pescuitul si fotbalul. Sunt stelist infocat. Am jucat si mai joc fotbal, ocazional. Am vrut sa ma inscriu la un club… n-a fost sa fie.” Anul trecut a scos aici, tot pe vremea asta, un crap de cinci kilograme si jumatate si doi, de peste trei. „Anul asta n-am avut timp. Am fost plecat in Belgia, la lucru.” Peste noapte a prins doar doi carasi, sanatosi. Ochii ii sunt indreptati aproape tot timpul spre firele intinse. Agitatie la vecini, pe linia de mijloc. Se anunta ceva mare, deci dril de durata. Timp sa mai stau de vorba si cu una din familiile de alaturi, care a indurat racirea brusca de peste noapte.
Cum se face reclama
In slalomul printre vergi spre ea, dau peste singurul om calm si relaxat de pe balta. In treningul de firma, cu fermoarul tras pâna la gât, cu cizme de cauciuc in picioare, contempla cu mâinile la piept manifestarea viciului. Realizez ca are o dezvoltata atentie distributiva, când ma apropii. „Nu ma intreba de peste. Eu nu ma bag in chestii din astea. Ma ocup de tâmplarie, amenajari, treburi serioase. Nu se vede?”, si-mi arata numarul de la masina. „Am venit doar sa ma relaxez. Sunt sustinator. Sa aiba si ei un sprijin la balta. Nici nu stiu sa arunc batul.” Si care-i satisfactia? – nu ma pot abtine sa nu intreb. Sa stai cu batul sau sa-i vezi pe ei cum stau cu batul? „Sunt prietenul lor si-mi place sa fiu cu ei si sa ma simt bine, sa le tin companie.” Nu era predispus la destainuiri dar am aflat ca are o firma in Madrid, lucreaza cu români si face treaba serioasa. Bravo lui ca a venit la Motoseni sa petreaca, intre prieteni, perioada de concediu. Unul dintre ei, infofolit si cu fesul tras pe sprâncene, tine la gluma, mai ales ca n-a prins nimic. „Am stat cu ochii pe ei toata noaptea, degeaba. Si frig. Te mai ia si durerea de cap. Mergeti la baietii aia din capat. Au campionate… va spun ei minciuni.”
Capul mare si prea aproape de coada
Iuliana si Gheorghe Ursu au venit din Târgu Ocna. Iuliana a preluat in urma cu zece ani din pasiunea pe care toti membrii familiei sotului o aveau. Au impreuna doua fete, a doua de sapte si prima, multiplu de ani. Nu vor sa le influenteze, cu toate ca ceva, ceva, se mosteneste. Au un palmares frumos ca pescari, care nu au participat la competitii. Recordul, somn de cinsprezece kilograme si crap de optsprezece. Utilizeaza monturile clasice, la arc cu mamaliga. Daca inceputul a fost pe Siret, in copilarie, Trotusul era atunci prea poluat, acum Gheorghe, insotit de multe ori de sotie si copii, pescuiesc in majoritatea lacurilor mari din Moldova. Manânca si stiu sa prepare pestele. Anul acesta, datorita contrastelor climatice, novacul parca si-a modificat constitutia. „Are capul mai mare si prea apropiat de coada, comparativ cu ce mai poti pune in tigaie.” Au si o reteta proprie: „crap pe pat de legume”. N-am ratat s-o consemnez pentru pofticiosi, dar nu puteam rata nici drilul care se apropia de finis. Le urez tot ce-si doresc si plec declansând. La mulinat este Edi, aspirant la titlul de maestru… cu scosul.
Este numai fibra. Incordare si broboane de sudoare. Privire indârjita. Clant, clant. Noroc ca nu folosesc blitul când ii dau târcoale. Simt emotia si teama sa nu-l piarda. Cred ca ma injura in gând. Cu indicatiile si posesor de lanseta arcuita, deci si de captura, mi se alatura Stefan Zota, din Comanesti. Are patruzeci si trei de ani, iar sotia e „trup si suflet” alaturi de el, chiar daca nu este prezenta. Mai mult de atât, participa si la competitii. Astea nu le-am aflat chiar dintr-o rasuflare. „Sunt pescar de douazeci si ceva de ani si de vreo cinci, la profesionisti. Am venit aici sa ne antrenam, cu niste prieteni care ne-au recomandat balta. Am facut o echipa si… ne testam. Trebuie sa facem fata stresului unei competitii.
In ciuda ploii si a vremii nefavorabile, rezultatele sunt bune. E mai greu fara sponsori, dar merge. Anul acesta a fost dificil pentru pesti.” A enumerat o serie de locuri pe podium, acumulate la competitii, si a zâmbit când a observat ca nu mi le notez. „Important este sa-ti placa ceea ce faci si sa participi”. De pe celalalt mal, Ion Vlad, inginerul fermei Motoseni, urmarea prin binoclu turma de mistreti. „Sunt scoici mari crscute in apropierea malurilor si porcii le-au dat de gust. Vin si le scurma pe cele ramase in namol. Porcii astia n-au vazut in viata lor ghinda, jir. Chiar daca nivelul apei a fost mai scazut, n-au fost probleme de oxigen pentru pesti. S-a furajat normal. Abia dupa jumatatea lui septembrie vom putea face un bilant. Pe o scara de la unu la zece suntem peste medie. Cei mai slabi ani au fost când a plouat si a fost multa apa. Pestele sta unde-i apa mai mica. Motoseniul e mai mult o balta populara pentru pescari.
Cine vine aici se uita in traista când pleaca. Nu prea avem din aia pupaciosi, care sa le dea drumul”. Ce-a trecut timpul. Buna pilda cu „participarea” de care-mi spunea Stefan Zota. Mai ales c-am uitat de beldita. Noroc de Padre si Florin, care neavând activitate la lansete, mi-au imprumutat stilul. Si asa, din prietenie, m-am trezit cu o galetusa plina cu oblete. Nu scap asa simplu. Trebuie ca in toamna, sa le prezint spre degustare, produsul… marinat.
[wonderplugin_gallery id=”336″]
