Zeci de ani, versiunea oficială a istoriei a fost că românii s-au bătut secole la rând cu turcii și aceștia ne-au fost cei mai mari dușmani. În realitate, dacă suntem sinceri cu noi înșine, o să vedem foarte clar că un alt neam a avut cea mai rea influență asupră-ne și a vrut să ne facă să dispărem. Încă de la înființarea primelor forme statale românești, care, ne spune Nicolae Iorga, au fost la sud de Dunăre. Imperiul Asăneștilor – cunoscut în istorie ca Al Doilea Țarat Bulgar – a fost o construcție valaho-bulgară cu conducători valahi. A avut ca dușman de moarte Imperiul Bizantin, în fapt, Imperiul Roman de Răsărit căzut sub influență grecească. După 1600, am văzut în articolele trecute, a existat o permanentă confruntare între aristocrația greacă din Fanar și Rumelia care voia să îngenuncheze boierimea română și a reușit acest lucru în veacul al XVIII-lea, odată cu domniile fanariote.
Cuceriți de turci, grecii reușesc să se facă utili acestora și formează un corp dregătoresc care, împreună cu Patriarhia Constantinopolului, urmărea să pună mâna din nou pe imperiu. “Marea Idee” s-a numit acest plan care a fost, însă, zdruncinat de interesul rusesc pentru Imperiul Otoman dar și de faptul că, la 1830, grecii își întemeiază propriul regat și intră în conflict cu celelalte națiuni balcanice. Bazându-se pe controlul exercitat asupra religiei, grecii au încercat să impună ideea că toți ortodoxii sunt greci; din acest motiv declanșează numeroase conflicte inclusiv cu tânărul stat român, pentru că Grecia voia să șteargă identitatea națională a vlahilor din Balcani. S-a ajuns, cum am mai povestit, la amenințări, conflicte diplomatice și chiar la crime în masă comandate din Grecia, victime fiind aromânii care voiau să se roage și să învețe în limba lor. Substratul acestui conflict de secole între români și greci trebuie căutat, însă, mai departe de lupta pentru teritorii și resurse. Și anume că românii, după înfrângerea grecilor, au rămas singurii moștenitori ai Imperiului, singurii care puteau emite pretenții reale asupra scaunului imperial. Să ne amintim de Ștefan cel Mare care se căsătorise cu Maria de Mangop, din familia Paleologilor care se inrudea cu dinastia Comnenilor și cu Asăneștii.
Alți principi valahi încheie alianțe cu puteri occidentale care le promiteau coroana bizantină. Și ar mai fi o problemă de ordin cultural: românii au refuzat mereu “grecizarea”. Nicolae Iorga spune în “Istoria literaturii române” că, deși românii au dorit o legătură cu Imperiul de Răsărit, acest lucru nu s-a putut din două motive: în primul rând, Imperiul n-a putut menține legăturile statornice cu Dunărea și, în al doilea “că el s-a grecizat fără că noi să putem îmbrățișa, contra întregii noastre obișnuințe, grecizarea. Astfel, pe când cei de la Constantinopol rămâneau «Romei» politici fiindcă păstrau realitatea Imperiului, am rămas români pentru că nu ne puteam despărți de amintirea lui”.
