Recurs, la centenar
Alexandru Vlahuţă (5 sept. 1858, Pleşeşti – azi, Al. Vlahuţă –, jud. Vaslui – 19 nov. 1919, Bucureşti), cel care l-a adulat pe Eminescu („Tot mai citesc măiastra-ţi carte/, Deşi ţi-o ştiu pe dinafară”, îi declară entuziasmat), ne-a lăsat romanul „Dan” (1894), prin care este „părinte al primului inadaptabil din literatura română”. Din păcate, nu toţi istoricii literari îl bagă în seamă. De pildă, Dicţionarul scriitorilor români (2002) îi acordă lui „Dan” 3-4 rânduri.
Obsesiile sale: învăţământul…
Nu era străin de şcoală: o vreme a predat la Şcoala Normală; a fost şi revizor şcolar (1888), încât Tudor Vianu a găsit că „importnţa sa culturală trece înaintea importanţei sale poetice”. Şi totuşi, în 1919, Academia Română îi acordă Marele Premiu pentru Poezie.
… şi limba română
El „explică cum ar trebui schimbat întreg sistemul de învăţământ: azi şi programele, şi cărţile didactice, şi profesorii fac din şcoală o fabrică de spoială. De mic îl ia pe copil la «substantive, prepoziţiuni, interjecţiuni», şi el, sărăcuţul, se trudeşte, cu figura speriată, să le pronunţe, să-nveţe papagaliceşte ceea ce nici dascălul nu pricepe; înăuntru mintea lui doarme pentru şcoală, şi pe deasupra s-aşterne un lustru, o pojghiţă, care crapă şi cade cum dă de soare şi de libertate, cum scapă de bidineaua dascălului. Şi bieţii băieţi trec prin şcoală ca printr-un loc de tortură. Desfătarea cu care la sfârşitul anului, imediat după un examen, îşi aruncă şcolarul cărţile, caietele, tot ce-i mai aminteşte chinurile unei clase de care a scăpat este, poate, cea mai elocventă manifestare şi revoltă a conştiinţei lui în contra acestui sistem de a-l îndopa în silă şi pe nemestecate cu o hrană nepreparată pentru el şi imposibil de digerat”. […] „O gramatică română?… Dar aceasta ar trebui să răsară, să crească din mintea şi vorba copilului, cum îi cresc dinţii în gingii, iar nu s-aşternem cu lopata definiţii stupide şi forme goale, cari-l sperie şi-l zăpăcesc. O bună carte de lectură, cu explicări blânde, omeneşti, cari să-i arate înţelesul, funcţiunea şi viaţa fiecărei vorbe, să vadă copilul că limba e ceva viu, organic, să-i fie drag s-o înveţe, s-o priceapă bine în toate secretele dezvoltării ei; … asta ar trebui mai întâi. Ce comoară de frumuseţi doarme îngropată în poeziile poporului nostru, şi bieţii băieţi habar n-au câte cunoştinţi ar putea ieşi de-acolo! Ei îşi cheltuiesc o bună parte din energia şi spontaneitatea minţei lor crude pe tipicurile pedante, pe formulele goale ale unei învăţături artificiale. Ce dragoste să mai simtă pentru limba românească bietul şcolar când dascălul moţăie cu nasu-n gramatică şi crede că acolo-i toată pricopseala!…” (ibidem, pp. 32-33).
Sună cunoscut, nu-i aşa?
