Nu există oameni care să nu-și dorească fericirea. Dar putem ști când suntem fericiți? Înțeleptul Solon îi spunea mărețului rege Cresus, care-și etala bogățiile: „Te afli în culmea prosperităţii, sunt de acord. Dar nu te voi socoti cel mai fericit dintre oameni înainte de a afla că ţi-ai sfârşit zilele fericit. Cât timp un om n-a murit, nu putem spune că este fericit; putem spune, dacă vrei, că norocul îl favorizează”. Sunt adeptul lui Solon…
În 1989, Decembrie, toți am sperat – nu-i așa? – că ne vom apropia mai mult de fericire. Ce-a mai rămas din această speranță, după 30 de ani. Nu cred că fericirea poate fi cuantificată. Ea este un atribut al sufletului care nu se lasă măsurat, fișat, aruncat în algoritmi. Sufletul este singura cetate care nu-și dezvăluie toate secretele, care nu poate fi cucerită.
Totuși, sociologii realizează clasamente ale… fericirii. De-o vreme, finlandezii se mențin pe locul I în acest clasament care ne spune, cu siguranță, ceva despre calitatea vieții în această țară, chiar dacă nu totul despre fericire. Secretul finlandezilor este aidoma celui al lui Polichinelle. Toți știm că este vorba despre trudă responsabilă și caracter doldora de morală pozitivă. Truda finlandezilor a fost încununată prin întemeierea bazelor unui sistem de învățământ care respectă valorile și clădește cotidian viitorul. Aici este tot… secretul. Recent, finlandezii și-au adus la conducerea țării un guvern de pomină: primul ministru, o femeie, nu are nici 35 de ani. Toate cele cinci partide ale coaliției de guvernare sunt conduse de femei. Patru dintre aceste lidere sunt mai tinere decât primul ministru. Cum Dumnezeu să nu fie cu sufletul mereu în apropierea fericirii o națiune care-și menține mereu proaspăt sângele trimis în inima și rațiunea managementului național?
Prin 1937, Cioran scria despre prăpastia deschisă între tineri și bătrâni, spunând că, orice-am face, ne izbim de dictatura… reumatismului. În stilul său inconfundabil, sugera simbolic faptul că o noapte a Sfântului Bartolomeu printre anumiți bătrâni ar fi singura salvare, întrucât avem în față numai cadavre care vorbesc despre „idealuri”… Ce s-a schimbat de atunci la noi? Nimic. În școli și facultăți, adolescenții și tinerii au idealuri sincere, de invidiat. Apoi, cei mai mulți dintre ei, sunt corupți de bătrânii din mlaștina economico-politică și își pierd zborul. Ceilalți, care ar vrea să mai zboare, sunt considerați nonconformiști, ciudați, li se taie aripile. Imaginați-vă cum ar reacționa Iliescu, Băsescu sau Iohannis la instaurarea unui guvern normal în România?
Platon credea că fericirea se va apropia de oameni atunci când statul va fi condus de filosofi, care vor fi minimal remunerați. Eu cred că deschiderea orizonturilor noastre către fericire aici își are cheia: în puterea politică a tinerilor încă necorupți de virusul unei clase politice care a coborât standardele imoralității și ineficienței la cote de iad. Altfel, nicio revoluție nu ne va deschide orizonturile către normalitate. Avem obiceiul de a compara realitatea de azi cu infernul ceaușist. Fals. Comparația trebuie realizată cu discursul unei democrații autentice. Aș putea exemplifica statutul democrației/ calității vieții/ fericirii noastre în 2019, precizând că între pensia cea mai mare a unui bugetar și cea a unui învățător este un raport de 40/1. Sunt și pensii în care raportul este de peste 100/1.
