Revederile cu foștii elevi și colegi mă răvășesc. Sunt momente în care toți vor să-și revadă adolescența, tinerețea, să dea un brânci cutremurătorului vers eminescian: „Iar timpul crește-n urma mea… mă-ntunec!” Revedere… La revedere!…
Îmi aduc aminte, ori de câte ori particip la asemenea evenimente incendiate de sufletul aruncat pe jarul revederii, care presupune și un nou La revedere, de o scenă din serialul TV „Prietenii tăi”. Ross, unul dintre protagoniști, îi reproșează lui Rachel că nu i-a spus La revedere. Răspunsul este de poveste: „Pentru că e al naibii de greu, Ross! Nici nu pot să-ţi explic cât de mult o să-mi lipseşti. Când mă gândesc că nu o să te mai văd în fiecare zi, îmi vine să nu mai vreau să merg. Bine?”…
…După ce Colegiul Național „Ferdinand I” a răvășit frumos lumea cu revederea de 150 de ani, iată că și Colegiul Național de Artă „George Apostu” ne-a îmbrâncit minunat într-un emoționat discurs despre cele șase decenii grozave de ființare. Am participat din nou la aprinderea și stingerea unor incendii estetice de poveste ale Spiritului. După un asemenea eveniment, n-ai cum să nu speri în prorocirea aceea celebră care ne spune că Frumusețea va salva lumea.
Unul dintre participanții la acest regal al Revederii mi-a spus că i-a fost greu să spună La revedere unora dintre prietenii revăzuți. Atunci mi-am adus aminte de minunata carte pentru copii „Ursuleţul Winnie Pooh” (Editura Art, 2013), a englezului Alan Alexander Milne, în care, tulburător, unul dintre personaje zice:
„Cât de norocos sunt, încât să am pe cineva care să mă facă să-mi fie atât de greu să spun la revedere”… Și cât de norocoși suntem că avem locuri și oameni care ne atrag cu… „magnetul” Revederii…
 | Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității" |
