Cu toții suntem doritori de călătorii, să mergem în lume și să cunoaștem alte culturi și civilizații. De fiecare dată, cu emoții și cu gândurile la noile descoperiri, ne îmbarcăm în mijloacele de transport. Și cum avem de făcut transferul spre aeroportul Otopeni, suntem gata de „marile aventuri”.
Acestea încep odată cu apariția celor care, probabil, pleacă la muncă în marile capitale ale lumii. La început urcă un tip îmbrăcat primăvăratic, cu o gecuță până în talie și care îi lasă loc la vedere spre o pereche de blugi cu talie joasă care ne pune pe gânduri: are omul lenjerie intimă?
Lăsăm curiozitatea deoparte când sesizăm o halenă usturoiată de ți se face rău instantaneu la mațe. După câțiva kilometri mai urcă o hoardă de români. Veseli nevoie mare.
Între ei și o fată care mai mult seamănă a bărbat. Deh, nimeni nu-i perfect. Unul scoate o pungă de „bomboane agricole” și începe să își servească partenerii de călătorie. Evident că au început să scuipe cojile în dreapa și-n stânga. Și în cazul lor am avut parte de halene. De această dată alcoolice. Mațele devin din ce în ce mai nervoase.
Microbuzul e plin ochi. Cu toate acestea, șoferul mai ia un om pe care îl așează în fund pe culoar. Oare ce mai lipsea? Nici nu vă vine să credeți. Omul n-avea halenă, dar compensa cu un miros ascuțit de transpirație.
Cu scuzele de rigoare că poate v-am stins toate poftele, uite așa a început marea mea aventură spre o mare capitală europeană. Și cu gândul că acești oameni ne duc faima pe meridianele lumii, acolo unde se laudă că sunt români. „Vasâlii!!!”, strigă unul din spatele microbuzului spre un coleg ce a prins un loc mai în față.
După ce îl strigă de câteva ori, pentru că Vasâli nu prea auzea, omul se întoarce și întreabă sec: „Ci-i ăi?”.
„Dă-ni șî nouâ câti o beri aici în spati”.
Văleuu. Și mai avem cam o oră jumate până la aeroport.
La o oprire, unde am prins o bucată bună de aer curat, șoferul a făcut prezența și a încasat și banii. A strigat de trei ori numele Vasile.
„Dar câți de Vasile sunteți?”, a întrebat șoferul… „Păi pi noi pi tăți ni chiamâ Vasâli”, a explicat râzând un om… al muncii.
Și uite așa, cu miros fin de mujdei și damf de dabigeană am plecat cu gândul la Champ Elysees și turnul Eifeel.
Ce aventuri au urmat în avion? Asta vă povestesc altă dată. Sper însă din tot sufletul, dacă plecați undeva să nu vă întâlniți cu Vasâli, că ăsta iar ne face „di…pălării”.
