Un parc nu este doar un spațiu fizic, un magnet pentru proiecte care înghit hulpav fonduri risipite știți dumneavoastră cum. Un parc este mai ales un spațiu în care ar trebui să poposim pentru recreare, lecuirea spiritului de vânătăi.
Parcul din buricul târgului Bacău, cunoscut ca fiind al Catedralei (deși este al municipalității…), numai acest rol de (re)energizare nu are. Doar monumentul istoric ,,România biruitoare” (inițiativă privată) face excepție. Locul de joacă de aici, cu dimensiuni care ar fi potrivite unui sătuc mai răsărit, este un exemplu despre cum nu trebuie să fie un asemenea spațiu.
Mizeria timid deranjată, o groapă-capcană sub un leagăn și multele, multele băltoace care îl împrejmuiesc sfidător nu sunt bucurii nici pentru copii. Sute de cuvinte obscene sunt scrise, sfidând anii, pe toți stâlpii instalațiilor de joacă, pe bănci. Sunt oferite aici cele mai stânjenitoare lecții de imorală din târg.
Cu excepția lecțiilor de imorală politică, desigur. Există și o însemnare care sugerează suicidul. Un panou care recomandă reguli de comportament în parc promovează alte norme ortografice decât cele firești. Noroc de faptul că panoul a fost acoperit de mâzgălituri; dacă acesta este noroc. Am văzut prin parc și polițiști locali purtând morga unor gărzi imperiale care așteaptă aplauze. Mă gândeam că le fug ochii și către pericole și obscenități…
În imediata vecinătate a parcului tronează jenant ruina fostului teatru de animație. În jurul ruinei, gropi și băltoace eterne, peisaj pestilențial. Probabil că municipalitatea gestionează aici un proiect european inedit – AȘA, NU! – de pe urma căruia, prin diseminare mondială, încasează venituri de poveste.
Când asculți dangătul tulburător al clopotelor Catedralei și vocile care se revarsă molcom și vindecător din difuzoarele bisericii ,,Sf. Nicolae”, dacă ești în zona acestui parc musai trebuie să închizi ochii, pentru ca bucuriile auzului să nu fie otrăvite de tristețile provocate de agresivitatea vizuală (și nu numai).
