Cel mai delicat impas al contemporaneității este Educația. În mare parte, sistemele educaționale sunt tributare unei mentalități pentru care trecutul și prezentul sunt vedete. Când Horațiu ne-a dăruit acel „Carpe diem, quam minimum credula postero” („Trăiește clipa de azi și fii cât mai puțin încrezător în ziua de mâine”, „Ode” I, 11, 8), nu cred că intuia că ne vom tolăni atât de mult în confortul problematic al unui prezent adorator de paseism, fără a arunca suficiente priviri optimiste către viitor.
Școala contemporană, în pofida semnalelor de alarmă ale sociologilor, futurologilor și pedagogilor responsabili, rămâne un prizonier al trecutului și prezentului, de vreme ce bombardarea elevului cu informații reprezintă scopul principal. Cultivarea abilității de a interpreta eficient informațiile rămâne, pentru foarte multe demersuri didactice, doar un joc secund mimat la nivel teoretic. Cathy N. Davidson, Charles Kivunja sau Bernie Trilling, experți aplaudați în managementul educațional, insistă asupra gândului că Școala ar trebui să cultive prioritar gândirea critică, abilitatea de a comunica, spiritul de creativitate și colaborarea. Cea mai importantă abilitate generală pe care le-o putem dărui beneficiarilor educației este aceea de a face față schimbării. Individul trebuie ajutat să-și păstreze echilibrul mental în situații neobișnuite, dat fiind faptul că straniul va deveni noua normalitate a ființării umane. Transformând coeficientul de inteligență (I.Q.) într-un fetiș, recent, cercetători de la Universitatea Stanford, S.U.A., ne-au sugerat că vom deveni tot mai proști, că ni se reduc treptat capacitățile intelectuale. Fenomenul n-ar fi îngrijorător, întrucât reducerea inteligenţei va fi suplinită de dezvoltarea tehnologiei, argumentează aceștia, fără a face suficiente trimiteri către coeficientul de inteligență emoțională (I.E.), care este pe cale să surpe autoritatea puțin desuetă a I.Q.-ului, cel despre care Karl Popper – exagerând, desigur – credea că este o mare neghiobie. Inteligența emoțională, pentru care psihologi precum americanul Daniel Goleman dezvoltă persuasive argumente, dă seama de felul în care ne controlăm impulsurile şi sentimentele și de capacitatea de a ne adapta la „șocul viitorului”. Școala face prea puțin și din perspectiva dezvoltării acestui tip de inteligență. Grav este și faptul că nu-l ajută pe elev să se cunoască pe el însuși, pentru ca acesta să poată investi încredere în resursele sale decizionale și de adaptare eficientă. „Pe măsură ce biotehnologia și învățarea automată se vor îmbunătăți, avansează istoricul Yuval Noah Harari, va deveni mai ușor să manipulezi cele mai profunde emoții și dorințe ale oamenilor […]. Atunci când Coca–Cola, Amazon, Baidu sau guvernul vor ști cum să tragă sforile inimii tale și să apese pe butoanele creierului tău, vei mai putea să faci diferența dintre eul tău și experții lor în marketing?” („21 de lecții pentru secolul XXI”, Iași, Polirom, 2018, pag.267). Dacă vrei să-ți păstrezi controlul asupra propriei ființări, asupra viitorului acesteia, trebuie să alergi „mai repede decât Amazon și decât statul și să ajungi să te cunoști pe tine înaintea lor”. (ibidem) Dar, ca să fii mai iute, ești sfătuit să nu-ți pui în bagaje informații-balast, ci aptitudini de interpretare eficientă a aventurilor viitorului, să lași în urmă iluziile prăfuitului magister dixit. Viitorul cere ca tu să devii magistrul tău. Iar școala contemporană din întreaga lume, ostatică a unui dolce far niente de poveste, ar trebui să ne ajute mai mult pentru a ne împrieteni cu viitorul, cu noi înșine.
Prizonierii trecutului și ai prezentului
