Claudia, femeia din zilele noastre al cărui caz îl expune Aurora Liiceanu în a doua parte a cărții ei, este „prinsă de câțiva ani într-o relație toxică, ciudată, încâlcită”. Autoarea o cunoaște de mai multă vreme, având cu ea „o relație de ajutor și înțelegere”. O descrie ca pe o femeie cu un aspect plăcut, îngrijit, măritată de tânără, dar nu din vreo mare iubire, ci pentru că era „înregimentată în ideea de căsătorie”. A făcut un copil, o fată, și căsătoria ei curgea lin, intrată în rutină, până când descoperă că soțul o înșela, ducând o viață dublă. Amanta era mama unei colege de-a fiicei ei, care era foarte apropiată de tată. Ea petrecea mult timp împreună cu el, cu prietena ei și mama acesteia, de parcă ar fi fost o familie. Claudia s-a simți trădată de amândoi și a cerut divorțul, după care, o perioadă, s-a simțit bine, părând chiar înfloritoare, ceea ce a făcut-o pe doamna psiholog să creadă că a căpătat încredere în ea, autonomie, echilibru emoțional, pe scurt, că s-a produs „o reală revenire la ea însăși”. Ce se întâmplase, de fapt? După divorț, soțul a revenit la fostul cămin conjugal, încercând „să remaieze relația lor”, în pofida lipsei de sentimente, Claudia mărturisind că avea senzația că trăiește „într-o baltă”. Fiica, de care o despărțea un adevărat zid, era deja la casa ei, iar ea a întâlnit, printr-un concurs de împrejurări, un fost coleg de liceu, cu care începe o legătură de amiciție, cu schimburi de mesaje, confidențe, apropierea, din ce în ce mai mare, transformându-se în dragoste. Cel puțin pentru femeie, care nu încetase să spere că viața ei se va schimba în bine după suferința îndurată, după furia pe care o simțise trădată fiind de soț și de fiică. Numai că, „Iluzia care ne păcălește este aceea că nevoia omenească de a iubi preexistă întotdeauna iubirii noastre pentru cineva anume”, după cum ne luminează cele câteva pagini dense și fine de analiză, de eseistică, de fapt, scrise cu meșteșug de Aurora Liiceanu, care face distincția între fatalismul romantic și scepticismul rațional, între iluzie și realitatea, crudă, cel mai adesea. Ei, și tocmai fatalismul acela romantic a făcut-o pe Claudia să se arunce în vârtejul unei adevărate pasiuni, să se simtă din nou vie, împrospătată, să redescopere sensul vieții. Cum puterea clișeelor este mare, femeia și-a zis că niciodată nu este prea târziu, că dragostea este totul, în fine, povești de felul ăsta, până când realitatea a contrazis-o total și dureros. Fostul ei soț a aflat de relația ei cu Paul și a început să o șantajeze, să o amenințe că va da totul în vileag, că va afla și familia amantului de relația extraconjugală a acestuia, în fine, se prefigura un adevărat scandal. Și așa a ajuns „luntrea iubirii lor să se sfarme de viața obișnuită”, urmând un timp al reproșurilor reciproce, al remușcărilor și minciunilor. Legătura lor a continuat, totuși, deși Paul nu și-a părăsit familia, ducând-o mereu cu vorba pe Claudia. Care îl așteaptă mereu, prizonieră în nefericire.
Cine era, așadar, cel puternic în această relație? Și aici, Aurora Liiceanu îl aduce în sprijin, printr-un citat, pe expertul Alain de Botton: „puterea în dragoste derivă din capacitatea de a nu-ți păsa. În dragoste, mai puternic este cel care nu are proiecte legate de celălalt…Dragostea țintește către comunicare și înțelegere, cel care blochează procesul –schimbă subiectul, răspunde cu întârziere la apeluri- este cel care deține puterea. Lui nu-i pasă”. Trist adevăr. Oamenii cred ceea ce vor ei să creadă și, în fond, poate că iubirea, așa cum spune doamna psiholog, nu e decât „un construct personal”.
Prizoniere în nefericire (II)
